am să deschid fereastra măcar să te presimţi

câteodată chiar îmi place să tac. doar câteodată.

misc Noiembrie 4, 2014

Filed under: sertărele — perfuzii @ 4:21 pm

am ieșit din cameră

m-am uitat în urmă, erau toate lucrurile acolo

de la primul moment și până acum

aveam un pisoi în loc de recamier

ne-nrămasem poveștile

rămăsesem povești

m-am uitat în urmă și-am închis ușa, fără cheie

ca să nu se facă curent

am ieșit din a doua cameră

acolo era tot ce n-am putut să-ți spun,

am răscolit după niște cuvinte, dar mi le jucasem pe toate

altele mucegăiseră

altele nu mai aveau decât contur, fără context

a treia cameră era un ventricul

filtra amintirile

într-a patra m-am încuiat cu cheia

am găsit cel mai confortabil dintre colțuri și m-am așezat acolo, în buricul camerei

nu-ncăpea niciun la revedere

nu-ncăpeam nici eu

cum mai demult nu-mi încăpeam în piele de fericire

 

camera ta Aprilie 29, 2014

Filed under: sertărele — perfuzii @ 12:03 am
Tags:

tu nu o să stai niciodată într-o cămară, dospind cuminte pe un raft pe care stau şi alte borcane, fiindcă nasul tău e ascuţit, atât de ascuţit încât ar putea să taie file lipite de ziare ca-n vremurile în care oamenii evitau costurile de producţie. n-ai să stai în nicio cămară pentru că l-ai cunoscut pe beckett încă de când era într-un spital, secerat de-un peşte, n-ai să stai acolo fiindcă tu nu crezi în uşi, nu crezi în perdele, nu crezi în apartamente, crezi

în lider

în liber

în liga oamenilor care nu-s din nicio ligă

 

n-ai să stai fiindcă fugi în felul tău static de orice te-ar putea face mai static, dar eu am răbdarea unui chimist nebun care-a dat peste o formulă pe care nu o poate dibui uşor aşa cum tu ai dat peste alcătuirea chimică a unui om care îşi schimbă agregarea din verbal în scris şi pentru care seriozitatea înseamnă să-şi scrie numele pe uşă. dar tu nu crezi în uşi, pentru că, nu-i aşa, niciodată nu ştii dacă de partea cealaltă e cineva de partea ta sau poate cineva de partea cealaltă.

 

mi-e doar că mergând până la megaimaj s-ar putea să laşi în urmă o poveste

cu mult prea multe note de subsol, de boxe sau de buncăre anti-atomice ale bogătanilor cărora nu le ajungem cu prăjina la nasul financiar, dar pe care-i depăşim fără dificultate altminteri

şi că eu nu o să fiu acolo ca să scriu despre asta sau despre minerii din suflet, care ies la suprafaţă cu oftaturi sau că poate cândva am să fiu şi eu bătrână şi mi se vor deprima sânii şi şoldurile şi genunchii şi că poate glasul meu narativ va tremura

mi-e doar că poate te vei duce în bucătărie pentru ceva trivial şi nu te vei mai întoarce şi că atunci vei fi doar plăsmuirea unei minţi care a fost tot ce poate fi. dar nici frigiderele nu mai sunt ce-au fost, uşile lor sunt doar rafturi la rece.

dar ce-i cu tot acest atunci când noi suntem acum?

 

 

 

Protejat: metil Februarie 7, 2014

Filed under: sertărele — perfuzii @ 11:49 am
Tags:

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

 

crâmpei Februarie 5, 2014

Filed under: sertărele — perfuzii @ 3:34 pm
Tags:

S-a aplecat ca un arc și m-a privit pe sub sprâncenele stufoase. Mi-a sărutat mâna ca pe vremuri, așa cum făceau bărbații galanți – mă rog, eu nu pot decât să-mi imaginez că așa făceau, a fost prima oară când mi s-a întâmplat asta. Tata mi-a zis cu ocazia asta tot ce nu mi-a zis vreodată, căci m-am rușinat toată și m-am întors la acele momente în care atingeam lumea cocoțată fiind pe umerii lui lați.

 

El n-a zis nimic, iar eu mi-am ținut respirația. Ce bine că nu am fost niciodată prințesa lui mică, ci băiețelul frumos, altfel nu mai prindeam acest moment, în care tata mi-a dăruit din nou întreaga lume.

 

moarte pe shuffle Februarie 4, 2014

Mă gândeam la Moarte de dinainte să o fi cunoscut. Prima oară cred că aveam în jur de 5 ani. Am scăpat pe jos un șoarece de pluș pe care mi l-a adus tata de la serviciu. Mi-a căzut din mână atunci când adormeam. Țineam mâna întinsă în exteriorul canapelei ca să pescuiesc arabescurile de pe covor. Și acum adorm tot așa. Șoarecul a chițăit scurt și m-am întrebat dacă nu carecumva a murit. Apoi mi-am dat seama că jucăriile nu mor, tocmai de-asta suntem înconjurați, mici fiind, de ele.

Mama îmi reproșa adesea că sunt un copil prea trist pentru vârsta lui. Îmi citea poeziile când aveam 12 ani și îmi spunea că nu-nțelege ce mă întristează atât de rău. Viața, îi răspundeam, și ea pufnea în râs la melodramele mele de adolescentă fără sâni, fată șnur. Și eu aș face-o. Râd acum de cea de-atunci, care înțelegea atât de puține, care găsea depresie în orice gri, de la stâlpi la asfalt și care persista în starea aia care odată cu timpul se transformă în normalitate. E cu mult mai greu să strecori supa în sens invers. E mai greu să vezi culorile de lângă gri. Gri, ca șoarecul pe care-l omorâsem în după-amiază aia în care picoteam.

Acum mă-ntreb dacă îți trece toată viața prin fața ochilor în mai puțin de o clipită. Mi se pare imposibil să comprimi tot ce-ai trăit într-un trăznet. Cred că durează mai mult și, mai cred, fără să fiu tristă sau resemnată, că mi se întâmplă chiar mie. De câteva săptămâni îmi tot taie calea amintiri umblătoare, oameni care au găsit ușa pe care să iasă din mintea mea. La o coadă la shaorma l-am văzut pe tipul de care mi-a plăcut în generală, știam că joacă baschet, se mlădia pe stradă cu mingea după el, ca un Adonis cu pantaloni largi și adidași albi, înalți, ghete. De data asta avea sprâncenele mai pensate și mai aranjate decât ale mele, conturate cu un creion maro, își umflase pectoralii de zici că mâncase numai fazani de ultima oară când l-am văzut. L-am recunoscut cu greu. Sâmbătă seară am dat peste un grup de băieți cu care am ieșit o singură dată, la un singur film, în mall Vitan, cândva prin liceu. Erau amicii unui alt amic de-ai mei, un băiat cu dreaduri care picta foarte frumos. Nu prea mai știu nimic nici de el, victimă colaterală a timpului trecut și-a direcțiilor diferite. Nu mai știam nume, nu mai știam de unde să-i iau. Au mai fost câteva astfel de momente, cu oameni pe care i-am dat de mult uitării.

Poate că așa procedează Moartea, poate că-ți flutură-n față toți oamenii de care ai uitat, acești simpli figuranți. Poate că totul durează o lună sau câteva, poate că-ți trece tot prin fața ochilor ca printr-o mașină de tocat carne. Poate că am să mor mai curând decât aș vrea, dar nu mi-e frică. Nu mă tem de ce n-o să fiu, ci de cine sunt.

 

mare cât minima mea Ianuarie 29, 2014

Filed under: despre mine şi alţi demoni — perfuzii @ 1:01 pm
Tags:

am cunoscut Moartea într-o zi ca asta.

era cusută cu ață albă și nu am putut să mă țin după ea prin zăpadă, am rămas pe canapea, cu sufletul și cuvintele în rigor mortis

 

și atunci mi-am dorit să nu mai existe zile mute. îmi vine să îmi rup sufletul în două, așa cum rupi o portocală, să-l aud trosnind și să-l scot din mine pe masă, ca să-l pot mângâia pe cap.

 

aș vrea ca sufletul meu să aibă un cap

dar n-are

 

vede doar alb în fața ochilor

muțenia marelui alb, cel care lasă-n urmă emoții mici, cât praful de mină

au, mă doare minima

 

 

 

// draft din alte vremuri // azi

 

peretele la față Ianuarie 27, 2014

Filed under: sertărele — perfuzii @ 7:22 pm
Tags: ,

Era răcoare și mă durea spatele acolo unde s-ar fi ivit în mod normal aripa dreaptă dacă eram un heruvim. Ceea ce, evident, nu sunt. M-am trezit cu mâna ieșită prin geamul de la sufragerie, ajungeam cu ea la zăpada de pe casa de lângă, un picior trecuse prin perete din dormitorul meu în dormitorul doamnei Popescu. Mă privea zgribulită și rămăsese așa, înghețată și bătrână, pe recamier. Eram cât un Gulliver, goală ca atunci când mă născusem, cu hainele cât niște scame lipite de porii de-acum prea reci. În loc de cercei aveam ușile dulapului din dormitor. Mi-am tras repede plapuma peste sâni și din cearșaf am improvizat o pereche de chiloți cu un număr mai mic. “Ce zi mi-am ales ca să mă fac mare, mi-am zis, ce zi urâtă și albă, în ziua asta cad toți dinții de lapte ai tuturor copiilor.

 

Am început ritualul zilnic: m-am spălat pe dinți cu un copac, am mâncat un sandviș făcut din balcoane și am încercat să-mi rulez o țigară din covor și ceva frunze reci de nuc. Oamenii îmi rămăseseră mici, probabil că puteam să-i transform în bețișoare de urechi vorbitoare sau în scobitori. M-am întristat, fiindcă nu mi-a plăcut niciodată să plec urechea. Urechile noastre ar trebui să fie ca niște camarazi plecați în același război.

 

Mi-a venit să fac pipi, cred și eu, aveam vezica imensă, cât un elefant. Am ales Stanley Bet-ul de lângă casă. Mi s-a părut că e un statement, că e bine să mă piș pe toate păcănelele și pariurile pe care oamenii le fac cu ei înșiși. Nu-mi plac jocurile astea, fără minte, pentru blancuri corupte pe care nu mai poți să scrii nimic. Structurile piramidale sunt evidente când ești mare, așa ca mine, așa cum sunt acum, căci am degetele cât stâlpii de electricitate și-mi simt inima mare-mare, atât de mare încât a devenit literalmente suficient de încăpătoare pentru toți oamenii la care țin sau care țin la mine și de mine.

 

Mi-ar plăcea ca atunci când mor, mare cum sunt, să se joace copiii în mine, anatomie one on one, să vadă artere și capilare, să vadă atriile și ventriculele, să-nțeleagă inima și sinapsele, să descopere un pancreas frumos și imens și să nu se mai teamă, să nu ne mai temem că suntem doar atât. Pentru că nu, nu suntem, v-o zic eu, un gigant singur, născut, iar nu făcut, dintr-unul apartament de 2 camere cu vedere la singurii brazi din București, între Ferentari și mama naibii.

 

Am crescut într-o zi cât alții în toate zilele vieților lor. Poate că sunt cancer prietenos care s-a ivit pe-aici. Poate că oamenii mă vor vâna cu harpoane, poate că o să tragă-n mine cu AK 47-uri pe care până acum le-au dosit prin poduri și pivnițe, pentru când va veni războiul, fiindcă vine, îl avem în noi de când a pus Hobbes prima oară degetul pe el.

 

Parcă azi era ieri: “Vreau să fiu mare, mama, vreau să mă fac mare, vreau să fiu și eu om mare. Vreau să vin la serviciu cu tine, ia-mă cu tine.” “Ai toată viața înainte ca să fii mare, bucură-te acum, cât nu există decât acum.“ mi-a răspuns ea, știind că va veni această zi, în care voi fi mare fără să fiu, de fapt, mare. Am ajuns la cuvintele ei. Sau au ajuns ele la mine.