Majoritatea ştiu despre Dămăroaia că este un cartier limitrof, un rebut al Bucureştiului, locul unde “şi-a înţărcat dracu copiii”- aşa cum apare în literatură. Pentru mine însă, Dămăroaia este mai mult decât atât. În primul rând, cartierul are în mentalul meu numele de “Dame du roi” cum era la origine, aşa cum îmi povestea bunica mea când era mică.

Iubesc cartierul cu o pasiune greu de redat în cuvinte, fiindcă aici am crescut. Am fost botezată la biserica din capăt, în curtea de pe Piatra Morii o aşteptam pe mama weekend de weekend ca pe un Mesia, pe scările din faţa conacului cu uşi sculptate manual mă jucam pe preş cu păpuşile. Mai mult decât atât, aici am legat primele prietenii, aici am jucat faţea la statuie, aici am stat cu păturile în mijlocul străzii până la 3 dimineaţa, fără să ne pese de violatori, de pedofili, de restul.

Ascultam poveştile cu gârla-cele cu iele- cu sufletul la gură şi ne strângeam ori la una, ori la alta. În colţ la Turnu Roşu am băut prima mea bere, pe Acumulatorului, faţă-n faţă cu staţia de pompieri, m-am sărutat prima oară, pe Omului mergeam în misiuni de recunoaştere. Iernile eram pe teren, bătându-ne cu zăpadă până când nu mai simţeam mâinile şi feţele de frig. Hălăduiam pe Câineni, pe strada cu buteliile, la capătul lui 331. Ne plimbam cu autobuzul când nu aveam bani de altceva. Eram fericite atunci, cu dilemele noastre sentimentale, când ne-ntrebam ce naiba se-ntâmplă în timpul sexului, cum se simte când săruţi pe cineva. Lumea noastră era Dămăroaia. Şi eram fericite aici, nu ne trebuia nicio altă lume în plus.

Verile mergeam la Murătură, magazinul paralel cu şcoala, ca să ne luăm îngheţată. Mâncam cireşe de la mine din curte, fiecare în felul ei. Bunică-mea ne dădea mereu dulceaţă de trandafiri şi ciocolată, cico şi “ciungă”.  Mama, care lucra pentru Piasten, ne aducea tarte şi bunătăţuri italieneşti. Am mâncat biscotti toate, am mâncat pişcoturi, pricomigdale şi alte trufandale la care nu aveau acces mulţi. Era vremea aceea în care nu ştiam ce înseamnă egoismul, în care nu conta că purtam papuci din piaţă cu arici. Prima mea mare dragoste, Victor, fratele Paulei. Aveam 9 ani şi-mi tremurau genunchii de fiecare dată când mă privea. Îmi reproşea că-s prea copilă, deşi el avea 11 ani. Eu am bănuit mereu că mă plăcea în secret, aşa cum se-ntâmpla mai mereu. Atunci i-am căutat numele în cărţi şi am aflat că Victor Emanuel a fost un rege al Italiei. Şi nu orice rege al Italiei.

Noi nu am crescut în Bucureşti, noi am crescut în Dămăroaia. Noi mergeam două staţii pe jos până la intersecţia cu Bucureştii Noi ca să ne luăm îngheţată la dozator. Una dintre noi nimerise un gândac în ea, dar asta nu ne oprea să o mâncăm hulpav în continuare.

La 13 ani ai mei l-am pierdut pe Nick. A fost pentru prima oară când toate am simţit aceeaşi durere. Îl cunoşteam de puţin timp şi-l cooptasem în gaşca noastră veselă. Era pentru prima oară când murea cineva atât de drag nouă, atât de apropiat vârstei noastre, atunci am realizat că nu suntem invincibile şi nici măcar nemuritoare, că cei pe care-i iubim nu vor fi aici la infinit. Atunci am aprins o lumânare pentru el la mine în cameră. Nu strânsesem bradul şi nici decoraţiile de Crăciun. Eram nişte copii în faţa unei găuri negre. Nu ştiam cum se cuvine să ne purtăm într-o asemenea situaţie. Jerba de garoafe albe, Tweety-ul îngeraş, batista cu bănuţ. Aceeaşi biserică din capăt, cimitirul care adăposteşte doi dintre oamenii pe care i-am iubit atât de mult.

Astăzi am ieşit cu ele. Nu cu toate, cu Sima şi cu Pay. Şi culmea e că suntem la fel, cu toate că ştim ce se-ntâmplă când faci sex.  Vorbim despre iubire, despre filosofie, despre deontologii şi alcool,  despre Dumnezeu- pe care-l disecăm atunci când bem vin. Nu vorbim despre rondurile cu trandafiri roşii, despre vinăria de lângă staţia cu butelii, despre Nick, despre Nea’ Victor care avea chioşcul de ziare de pe Căiuţi.

În Dămăroaia a început povestea mea,  alergând după tramvaiul 24, pe care-l pândeam din curte. Aici am citit primele cărţi de legende istorice, în spatele curţii sub nuc. Aici am mâncat prima bătaie din viaţa mea – pe care mi-a administrat-o brutal un băiat fix pe Turnu Roşu. Aici am învăţat ce-nseamnă să-ţi pese cu adevărat de cineva.  Iubesc cartierul acesta fiindcă am iubit şi iubesc încă oamenii din el.

Atenţie deci la detalii. Păşeşte cu grijă, fiindcă nu există stradă pe care eu să nu fi fost înaintea ta. Acesta a fost primul meu câmp de luptă.

De doi ani de zile coabitez cu această reprezentantă erudită a sentimentelor. Plec dimineaţa cu ea în piept; mi s-a infiltrat în structura de rezistenţă, s-a încolăcit lasciv de viscerele mele, mi-a îmbrăţişat temerile şi fricile pe care le-a exploatat şi le exploatează în continuare cu o delicateţe îngrozitoare. Sentimentul acesta coroziv, toxic, care te supune, care surpă orice trăire pozitivă, sentimentul acesta blestemat e mereu acolo, ca un înger păzitor din plumb prăbuşit peste omoplaţii mei.

Durerea nu poate fi explicată. Se metamorfozează din sentiment în trăire. Momentan relaţia mea cu ea este de concubinaj. Este ca şi cum m-aş întoarce acasă şi aş găsi în fiecare zi un alt tip; toţi m-ar trata însă mereu la fel. Ca un beţiv agresiv care fumează mahoarcă. Sunt plină, din acest motiv, de vânătăi. Nimeni nu ştie asta, fiindcă am mereu grijă să zâmbesc. Este ca şi cum mi le-aş acoperi cu pudră. Iar oamenii nu-s iscoditori decât atunci când vine vorba de ei, deci din punctul acesta de vedere sunt în siguranţă. Între mine şi cei care mă cunosc, eu, această arătare bipedă care scrie aici, nu filfizonul zâmbitor, este un fel de înţelegere tacită. Ne prefacem, fiindcă este în interesul ambelor părţi. Oamenii imperfecţi, încercănaţi, cu extensii de genul durerii nu sunt la mare căutare.

Atât de mult am convieţuit cu durerea mea, acest Houdini sentimental, încât acum s-a transfigurat în durere fizică. Când le spun celorlalţi că mă doare stomacul, toţi devin brusc medici, toţi sunt un dr. House dornic să iasă la lumină. Nu mănânci, nu bei suficientă apă, bea ceai de salvie, încearcă un colebil, eu am luat Omeran, e o afecţiune psihosomatică, ai trecut prin multe, eşti stresată.

Cumulul de stări prin care am trecut este într-adevăr nociv pentru orice fiinţă, fie ea adultă ori nu. Imaginează-ţi că o mulţime de indivizi hâzi şi fetişişti folosesc nişte şurubelniţe pentru a-ţi dezlipi pielea de pe muşchi. Imaginează-ţi că simţi fiecare milimetru cum se rupe de tine, cum eşti captiv în acest scenariu, obligat să năpârleşti. Ai ţipa, ai plânge? Probabil că da. Eu am tăcut. Eu am asistat la propria-mi mutilare, m-am privit într-o oglindă imensă şi am tăcut. Am tăcut fiindcă uneori durerea e prea mare ca să mai poţi reacţiona. E ca o anestezie prost făcută; simţi tot, dar stimulii nu-ţi pot stârni răspunsuri.

Şi-n final, după toată povestea asta cumplită îţi priveşti exuvia şi realizezi că dezbrăcarea această dureroasă a avut un rost, realizezi că pielea îţi rămăsese oricum mică. Dar noi nu ne dăm niciodată seama de lucrurile acestea, decât atunci când e prea târziu.

Durerii mele îi place deasupra. Este o dominatrix despotică, intensă, complexă. S-a obişnuit să mă subjuge, m-am obişnuit să nu-mi reclam drepturile. A venit momentul unui ménage à trois, fiindcă cererile ei depăşesc posibilităţile mele. Oricât de greu mi-ar fi să recunosc asta, nu mai pot lupta singură. Am obosit fremătând sub ea, răstignită forţat în pat, zbătându-mă să-mi dezlipesc gura de buzele ei ascuţite şi reci.

Mă doare, deci exist. O durere ca un perpetuum mobile. Probabil că unii oameni pot exista mai mult decât alţii, altfel nu îmi pot explica de ce încă mă doare atât de rău. Uneori îmi surprind durerea cum mă îmbrăţişează din interior dimineaţa, cum mă sărută înainte să plec de-acasă, cum e îndrăgostită de toate crăpăturile din fundaţia mea, cum forează cu drag din ce în ce mai adânc. Şi evident, reverberaţiile fizice, acele dureri tăioase, care mă îmblânzesc. Frica de negura leşinului. Acele momente în care vreau să mă aşez pe jos în poziţie fetusală şi să-mi cuprind pântecul, fiindcă îmi simt abdomenul ca străbătut de un mănunchi de ţurţuri.

Într-o zi va fi bine. Şi ziua aceea va fi curând. Iar dacă nu, cu toate valenţele suicidale, am să tai burta peştelui şi cumva, cumva am să ies la lumină.

If I could start again
A million miles away
I would keep myself
I would find a way

Aş putea să încep să scriu despre concepţiile lui Sun Tzu despre putere, momente de atac, slăbiciuni, dar nu o să o fac fiindcă nu voiam să dezbat teoretic conceptul de putere, ci stric empiric, inductiv prin raport cu situaţia mea.

În ultimii doi ani mi s-a zis într-una că sunt un om puternic, că-s bravă, că-s ambiţioasă, că o să reuşesc etc. Mi s-a spus asta după ce am pierdut-o pe mama, fiindcă în general oamenilor nu începe să le pese de tine până când nu ţi se întâmplă ceva de asemenea proporţii. Nu numai cunoscuţii, oamenii aceia puţini pe care-i iubesc şi pe care i-am lăsat în cetatea mea asediată, ci şi necunoscuţi, oameni care nu ştiu nimic despre mine.

La un moment dat, în timpul unei nunţi, când îmi pudram nasul la toaletă, a venit o doamnă la mine şi m-a întrebat dacă sunt berbec- zodia. Am zis că da-uşor stânjenită- şi am continuat să mă rujez. Apoi mi-a zâmbit jovial, genul acela de zâmbet intim, de parcă m-ar fi cunoscut de când eram un prichindel cu ochi mari şi căprui şi mi-a zis că ştie că am trecut prin multe, dar că voi reuşi, fiindcă am aură de învingătoare. Am luat-o ca atare, nu sunt foarte dese momentele de genul acesta. Pe moment nu a însemnat nimic. Era doar o doamnă căruia îi inspirasem ceva. Putere.

Mi s-a mai întâmplat asta o dată. Eram în tramvai, era o zi dintr-aceea odioasă, interminabilă. O femeie m-a luat de braţ şi mi-a zis că-s foarte frumoasă şi că par prea tristă. Mi-a zis că voi fi fericită la un moment dat. Eu încă aştept. Ea părea foarte sigură pe ceea ce spune.

După ce am pierdut-o pe mama, oamenii mi-au zis că-s puternică. Nu ştiu încă ce înseamnă asta, nu m-am convins de asta. Ce puteam, la urma urmei, să fac? Câte opţiuni avea o cvasifemeie de 17 ani? Era perioada aceea în care nu eram nici copil, nici femeie. Era perioada în care mă aflam în picioarele goale pe stradă, mă chinuiam să văd ce vreau să fac cu viaţa mea.  Eram a 12-a. Era ianuarie. Mai aveam şase luni până la bac. Eram eu şi sora mea, noi două care ne-am privit tăcute, ne-am îmbrăţişat şi încurajat cum am ştiut mai bine.

Ea a plecat la o săptămână după înmormântare. Eu am rămas în cavoul acesta cu acoperiş. Cu Andreea nu vorbeam despre ce se întâmplase. Eram mutilate amândouă pe interior, eu care fusesem cu mama în toate clipele acelea de delir, eu, care o văzusem cum pleacă şi ea, care fusese departe şi care primise vestea printr-un telefon de la mine. Stăteam în bucătărie şi beam vin fiert. Dup-aia adormeam îmbrăţişate, singure. Eram ca doi bebeluşi desincronizaţi. A fost pentru prima oară când diferenţa de vârstă dintre noi două nu s-a mai simţit. A dispărut atunci, cu mama. De-atunci nici eu, nici ea nu mai avem vârstă.

Îmi aminteam des în zilele acelea ce auzisem la o tipă când eram mai mică. Îmi zicea că durerea sculptează sufletul în cele mai frumoase forme. A naibii să fiu, cred că dacă s-ar materializa, sufletul meu ar fi întruchiparea unei capodopere de-ale lui Phidias. Asta spun acum, atunci vorbele astea aveau o oareşce însemnătate. Mă agăţam de orice. Mă agăţam de oamenii aceia cărora le citeam mila în ochi şi mă puneam pe picioare. Îi uram, uram mila lor nefondată, gândurile lor, ca nişte rozătoare imbecile, gândindu-se cum ar fi fost dacă li s-ar fi întâmplat lor şi nu mie. Profa de filosofie venise la un moment dat la mine şi mă îmbrăţişase, de parcă acea strânsătură seacă în braţe m-ar fi ajutat în vreun fel. M-am simţit umilită, rănită, mi se expunea cu cea mai mare mizerie rana în faţa clasei, locul acela pe care-l ţineam îngropat în mine.

Oamenii care mă iubeau şi mă cunoşteau tăceau. Era cel mai demn mod de a fi solidari fără a fi patetici. Oamenii care mă iubeau erau cu mine la vin fiert în dimineţile de şcoală. Oamenii care mă iubesc încă sunt cu mine. Au rămas aceiaşi, de fapt. Aceeaşi ea, atât de omniprezent importantă.

Sunt aşadar puternică. Eram puternică şi atunci când stăteam cu sticla de votcă lângă birou? Eram puternică în zilele în care ajungeam acasă şi dădeam muzica la maximum ca să ţip fără să mă audă nimeni? Eram puternică atunci când mâncam numai Mars şi beam numai Cola? Eram puternică atunci când mă îngrăşasem 10 kilograme şi 4 măsuri? Nu ştiu, habar nu am.

A trecut acel vertij dureros, acele zile în care nu ştiu cum trăiam. Nu eram puternică, nu la asta mă gândeam. Ştiam că nimeni n-o să înveţe în locul meu, că nimeni nu o să facă facultatea în locul meu. Sora mea e aici pentru mine de fiecare dată când am nevoie de ea, dar ea nu poate să-mi asigure viitorul decât complementar. Numai eu mă puteam apuca de ceafă, mă puteam privi în ochi şi-mi puteam spune “Băi, ce dracu vrei să faci cu viaţa ta? Vrei să mături străzi? Nu. Bun. Atunci trezeşte-te naibii odată!”

Sun Tzu m-ar privi cu ochii lui oblici şi n-ar înţelege. Nici un bărbat nu ar înţelege. Fiindcă am pierdut-o pe mama nu ca mamă, ci ca punctul meu terminus. Am pierdut-o pe fiinţa din care provin, fiinţa care m-a învăţat să trăiesc şi să respir, să gânguresc, să gândesc. Ea a fost totul meu şi eu nu am aflat asta decât după ce ea nu a mai fost aici. Fiindcă şi eu luam totul de bun, eram nerecunoscătoare şi răsfăţată. Aş fi vrut să-i mulţumesc, dar cred că de-asta trăiesc acum. Ca să-i mulţumesc. Viaţa ca omagiu adus ei. Fiindcă merită viaţa mea şi ceva mai mult de-atât.

Nu am fost puternică. Nu aveam altă opţiune. Nu puteam să rămân acolo, în locul acela întunecat şi friguros. Nu îmi permiteam să-mi ratez şansele. Erau tot ce mai aveam al meu. Fiindcă demnitatea mi-am păstrat-o intactă, neclintită. Niciodată nu am îngenuncheat şi nu am fost de acord cu fraza aceea “capul plecat sabia nu-l taie”. Prefer să fiu decapitată decât să plec capul. Sunt orgolioasă şi uneori arogantă şi asta m-a ţinut mobilizată până acum. Oamenii dificili, imposibili, provocările, ameninţările, materiile imposibile, bibliografiile kilometrice, beletristica, vinul alb, prieteniile acelea adevărate, cănile cu vin fiert. Mi-am găsit mereu aparate care să mă ţină în viaţă, perfuzii, pastile. Am scris mereu, am scris când nu ştiam ce altceva să fac.

Poate că sunt şi puternică, nu ştiu asta încă. Sunt doar un om încăpăţânat şi orgolios într-un mod foarte aparte. Sunt un om care a realizat că suntem oricum singuri, în grade mai mici sau mai mari. Şi nu mă aveam decât pe mine pentru a nu fi un eşec.

Aşa că, Sun Tzu, războaiele interioare necesită uneori mult mai mult decât ai crede. Ar fi meritat să aprofundezi şi această dimensiune a puterii. Fiindcă unii oameni au un potenţial uriaş. Aşa cum îmi place să spun, surse alternative de energie.

Prima chestie pe ordinea de zi este că sunt certată cu Dumnezeul creştin destul de rău. Înainte să moară mama, am crezut cum puţini au puterea să o facă. Am mers la biserică, am postit, îi citeam rugăciuni seară de seară şi speram, cum puteam s-o fac la 17 ani, că poate se va petrece minunea. Minunea nu s-a petrecut, ci dimpotrivă, am asistat la o desfăşurare de forţe divine care m-a făcut să percep ordoxismul drept fiind o religie punitivă, care are grijă să-ţi aducă aminte cât de infim şi inutil eşti prin opoziţie cu inefabilul.

Am continuat să mă rog, mai rar ce-i drept, fără să mai fiu însă pioasă. Am încercat să schimb raporturile de forţă şi să-l fac pe cel de sus să-mi fie partener la o cafea transcedentală. Am încercat să comunic cu el aşa cum vorbeam cu cei din jurul meu, în propriile mele cuvinte, fără rugăciuni învăţate pe de rost, care nu redau nicidecum modul meu de a privi lucrurile. Am încercat să-mi rezum credinţa pierdută, fiindcă în momentul în care încetezi să crezi în ceva, încetezi să trăieşti.

Zilele trecute am realizat însă că Dumnezeul creştin mi-a luat mult mai mult decât îmi va putea da vreodată înapoi. M-am săturat să aud aceleaşi explicaţii cu privire la de ce mi-a luat-o pe mama. Ba că e mai bine acolo, ba că ştie el ce face, ba că toate au un sens.  Ştiu şi că mama, deşi niciodată o persoană din cale-afară de cuvioasă, a murit creştină. Am întrebat-o cu vreo săptămână înainte să moară dacă îi este frică de ceea ce va urma. Şi mi-a răspuns fără să stea vreo clipă pe gânduri că nu, fiindcă l-a regăsit pe Dumnezeu. Poate că faptul că ea i-a iertat durerea pe care i-a pricinuit-o ar fi trebuit să mă facă să cred mai mult, mai puternic, mai tare.

Dar acum mă revolt. Sufletul meu e ca un tsunami care loveşte-n ţărmurile existenţei mele. După moartea mamei am ajuns la olimpiadă, deziderat pe care mi-l conturasem dintr-a noua, am luat bacul cu o notă extrem de mare şi am intrat la două facultăţi, nimerind exact acolo unde mi-era locul. Dar ea nu a fost aici să vadă toate astea. A fost acolo. Ne-am privit ca prizonierul şi vizitatorul, prin bucata aia de plexiglas. A trebuit să ne presimtem reciproc şi să o presimt, ca să nu mă simt singură. Spunea mereu că trăieşte ca să mă vadă intrată la facultate, fiindcă eram cea mai mică din familie. A murit cu şase luni înainte de asta. A murit cu două luni înainte să fac 18 ani.

Nu numai că sunt revoltată, dar am tot dreptul să fiu aşa. Zilele astea, de când am realizat că înainte să pot crede din nou în Dumnezeu- sub aspectul lui creştin- trebuie să încep să cred din nou în mine, m-am simţit ca un gândac pe care-l striveşti şi continuă să mişte, aşa că-l mai pocneşti de câteva ori cu cartea, ca să te asiguri că i-ai împrăştiat de tot măruntaiele. M-am simţit de parcă cineva ar încerca să mă pună la punct.

Am făcut tensiune şi era să mă calce maşina. Ştiu, li se-ntâmplă tuturor, dar timingul acesta nu a părut a fi coincidenţă.

Cred în entitatea aceea supraordonată şi din egoism. Aş vrea să ştiu că moartea nu este o implozie, că nu o să mă pierd în mine- printre rărunchi care putrezesc- şi că asta a fost tot.  Aş vrea să cred că nu m-am zbătut 30, 40, 50, 60, 70 de ani degeaba, ci că undeva în timp, tot ceea ce am făcut va avea coerenţă.

Ar trebui să învăţ să cred în mine şi să mă aştept ca asta să-mi fie de ajuns, fiindcă nu am altfel încotro. A trebuit să cresc brusc, fiindcă Dumnezeul creştin a avut grijă ca viaţa mea să fie plină de sincope. Şi acum, după 2 ani nici măcar nu mai ştiu cine sau ce sunt. Nu mai ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea, eu, care-mi stabilisem check pointurile măcar orientativ.

Şi după toate astea, după ce că mama va lipsi fizic să-mi zâmbească atunci când voi avea nevoie de ea, tata are grijă ca viaţa mea să nu fie niciodată echilibrată. Este egoist şi îi lipseşte cu desăvârşire fărâma aceea de spirit patern care ne-ar fi făcut atât de fericiţi. Nu s-a bucurat niciodată pentru mine din tot sufletul. Iubita lui, un Mussolini feminin, nu aduce deloc a mama şi, cu toate astea, simt că o iubeşte mai mult decât pe mine. Şi aici intervine spiritul meu posesiv, pe care eu însămi îl condamn, din moment ce-mi ador libertatea. Tata e al meu, ar trebui să mă iubească numai pe mine şi ar trebui să-şi trăiască viaţa doar în funcţie de mine, fiindcă eu sunt dovada vie a faptului că femeie aceea pe care încă o iubeşte a existat în carne şi oase. Eu sunt cel mai de preţ lucru pe care ea i l-a lăsat. Am abuzat 9 luni de căldura pântecelui ei şi numai ea ştie cât de mult a dorit ca eu să exist- de-aici şi diferenţa de 13 ani dintre mine şi sora mea. Iar el, în loc să mă divinizeze, are grijă să mă simt de parcă aş trăi într-o cutie şi de parcă l-aş incomoda.

La urma urmei, femeia nouă nu are nicio vină pentru comportamentul lui. Iar dacă se face în vreun fel vinovată, se face fiindcă nu ştie cum s-ar simţi copiii ei în locul meu. Singuri, izolaţi, autişti. Tata a accelerat procesul de autizare al sufletului meu şi a acţionat ca un catalizator la autodistrugerea mea.

Sunt o femeie acum, după 2 ani. Sunt o femeie adevărată, cu sentimente poate mult prea adevărate, poate mult prea exarcebate. Sunt o femeie care trebuie să îşi recapete credinţa şi care trebuie să înceapă să creadă din nou în lucrurile care înainte îi erau repere.

Sunt o femeie care va reuşi, într-una dintre zilele acestea, să adoarmă fară alcool, fără pastile, fără nimic. Au trecut 2 ani, Dumnezeu a luat-o pe mama şi a lăsat în urmă o femeie.

Din viaţa mea au plecat mulţi oameni pe care încă îi iubesc. Când am auzit-o însă pe mama plecând, nimic din ce s-a întâmplat după nu m-a mai putut atinge.

A murit bunica. Nu am simţit nimic nici după, când m-am anesteziat cu triplu sec, nu am simţit nimic a doua zi, nici a treia. La fel s-a întâmplat când a murit şi bunica din partea tatălui, pe vremea când mama încă trăia. Asta era în 2003, când aveam 13 ani. Mă crescuse de când eram un ţânc cu ochi mari, înarmat cu o groază de întrebări. Nu am putut niciodată să le iubesc, fiindcă pentru mine lumea asta începuse cu mama. Pentru mine ea a fost totul. Lumea mea a început cu ea, visele mele au crescut cu ea, pasiunile mele s-au fundamentat cu ea. Ea m-a încurajat şi cu jurnalismul, ea m-a ascultat intr-a 8-a la istorie, ea m-a lăsat întotdeauna să fac ce-mi place. Ea mă ducea săptămânal la repetiţiile pe care le aveam cu Minisong, pe vremea când voiam să fiu cântăreaţă. Ea mă lua de la karate, ea mă ducea la aerobic şi la dansuri.

Ştiu că încă nu mi-am confruntat durerea. Ştiu asta, trăiesc cu asta zilnic. Spre deosebire de tata care îmi reproşează uneori că ar trebui să fac ASE-ul- scuzaţi-mă, dar prea puţini sunt acolo din pasiune şi prea mulţi din pragmatism şi nu e nimic de condamnat în asta- deşi urăsc cifrele şi formulele şi economia, mama mi-ar fi dublat energia vitalistă investită în facultatea pe care o fac acum. Numai eu mă încurajez. Uneori mă încăpăţânez să nu-mi placă materii, doar ca să nu fie totul aşa cum ar trebui să fie.

Sunt doar un om. Ştiu că nu sunt un om ca toţi ceilalţi oameni care-şi cară plasele de plastic pe străzi. Ştiu că sunt ceva mai mult de-atât. Dar uneori mi-e tare greu să-mi amintesc asta. Uneori mi-e tare greu să mă scol din pat, fiindcă .. mi-e pur şi simplu lehamite să fac aceleaşi lucruri mereu.

Mi-e dor să mă învelească cineva când dorm, mi-e dor de parfumuri şi de mâncăruri ale căror gusturi le-am uitat de mult. Mi-e dor de locuri în care nu am ajuns niciodată, aşa cum ar fi Roma sau Paris.

Mă bucur că nu am auzit-o pe mama plecând. M-ar fi bântuit pe vecie sunetul paşilor ei îndepărtându-se de mine. Şi-aşa, singura amintire unitară pe care o am este mersul ei. Când îmi zicea că merg prea repede, aşa că rămăsesem în spate ca să mă prostesc. Şi-i vedeam mersul de femeie. Nu ştiam atunci că îmi va rămâne tatuat pe retină pentru totdeauna.

Mi-am promis în seara aceasta că nu am să mai scriu despre ea. Am să o păstrez doar pentru mine. Am terminat cu împărtăşitul mamei. Am să scriu în word, în notepad, pe şerveţele şi foi. Sunt foc, deci nu ştiu să mă lupt decât utilizând focul. Şi trebuie să o las să plece. Au trecut aproape 2 ani. 2 ani în care am regresat. 2 ani în care am ţinut-o lângă mine forţat. 2 ani în care am ţinut-o sechestrată şi în care am iubit-o nebuneşte, aşa cum rareori îţi e dat să vezi.

Nu ştiu ce om ar trebui să întâlnesc ca să mai pot iubi aşa. Sunt secătuită de sentimente momentan. Şi am să o las să plece. Am să o ascult plecând.

Melodii spre ascultare cu ochii-nchişi. Mie-mi place să mă-ntind  pe covor şi să mă gândesc la lucruri frumoase, cum ar fi zilele de iarnă de la începutul anilor 1990, când primeam mereu nişte biscuiţi cu bezele pe ei, acoperiţi cu glazură de ciocolată.

Uneori mă gândesc la poveşti care-ar putea fi, dar nu sunt. Cum ar fi că într-o seară mă plimbam prin parc la braţ cu un neon.  Nu ştiu sigur despre ce vorbeam, dar îmi zâmbea din când în când din filament. În seara aceea, oamenii nu-şi plimbau câinii prin parc, ci caii. Copacii cădeau din mere. Mă-ntrebam dacă şi neoanele se sinucid.

Mă plimb dezechilibrată pe sârma aceea numită viaţă aflată la 6 metri deasupra nivelului mării.

Sunt o saltimbancă tristă. Îmi place să mă aşez singură pe băncile de pe Regina Elisabeta şi să privesc cum oamenii trăiesc. Şi câteodată aş vrea să se aşeze cineva lângă mine. Şi să tăcem împreună.

Chopin

• http://www.youtube.com/watch?v=wNAyKL2GHvA – Étude No.3 in E – Op.10 No.3 (Tristesse)
• http://www.youtube.com/watch?v=825Ekk1u3mQ – Prélude No.15 in D flat – Op.28 No.15 (Raindrop)
• http://www.youtube.com/watch?v=YGRO05WcNDk – Nocturne No.2 in E flat – Op.9 No.2
• http://www.youtube.com/watch?v=aDP5rOTpZBg&feature=fvw – Waltz in C sharp minor – Op.64 No.2

Erik Satie

• http://www.youtube.com/watch?v=kxQDOEMQ1hE – Je te veux
• http://www.youtube.com/watch?v=WIVp05sEPhE – Gnossiennes
• http://www.youtube.com/watch?v=aJzYF8FXmRE – Gymnop dies
• http://www.youtube.com/watch?v=yEX_w32AdL8 – Sports et Divertissements (I)
• http://www.youtube.com/watch?v=IJDq-9ctUnQ – Sports et Divertissements (II)

Maurice Ravel

• http://www.youtube.com/watch?v=rpPjN3fIGwc – Valses Nobles et Sentimentales – Pavane pour une infante défunte

Claude Debussy

• http://www.youtube.com/watch?v=SKd0VII-l3A – Suite Bergamasque, Clair de lune – 1890
• http://www.youtube.com/watch?v=aTZkn4WRDic –  La mer, De l’aube à midi sur la mer – 1905 (I)
• http://www.youtube.com/watch?v=ep0EhWCJKks – La mer, Jeux des vagues – 1905 (I)

Aseară am aflat că a murit bunica, mama mamei. Pentru moment, nu am simţit nimic. Nicio zvâcnire, nicio emoţie, nicio părere de rău. Asta se-ntâmplă fiindcă sunt o epavă emoţională.

Apoi am băut triplu sec până când mi s-a făcut rău, fiindcă nu puteam să adorm. Am fumat pe geam.

Sunt doar nervoasă. Atât de nervoasă. Mi-am transformat iarăşi tristeţea în nervi şi am de gând să-i exploatez la maximum, căci urmează câteva zile în care sănătatea mea psihică va depinde doar de cât de puternică-sau nu- sunt.

Am mai pierdut un război.

Wars come and go, but my soldiers stay eternal.

E genul acela de seară în care-mi doresc un bărbat picat din cer la mine-n pat. Să stăm aşa, fără scop, privind pereţii, privind împrejurul, privindu-ne unul pe celălalt. Noi doi să ne fim de-ajuns.

Fără petale de nufăr şi butaforii inutile. Nu vreau atmosfera aceea romantică, răsuflată şi stereotipică. Noi doi dezbrăcaţi de identităţi, jucându-ne de-a Sodoma şi Gomora, umblând de colo-colo nepăsători şi goi, ca şi cum ne-am cunoaşte dintotdeauna.

Te vreau. Doar fiindcă nu te pot avea.

Nu trece zi în care să mă trezesc şi să nu mă întreb de ce naiba lucrurile se-ntâmplă aşa cum se-ntâmplă. De ce suntem uneori nevoiţi să asistăm la spectacole care ne marchează pe vecie, aceste reeducări multiple la care ne supune inerent moartea cuiva drag.

Şi nu trece zi în care să nu-mi lipsească fizic mama. În jurul orei 18.00 mereu mă apuca o agitaţie de neexplicat, fiindcă ştiam că se-ntoarce ea. Şi nu aşa, oricum, ci cu orice flecuşteţ, orice gumiţă, mărţişoarele de 1 martie, o ciocolăţică, iaurt, un pliant pe care-l primea fugitiv pe stradă. Mama îmi aducea în fiecare zi câte ceva, un ceva în plus pe lângă toată grija şi răsfăţul cu care mă obişnuise. Mama mi-a crescut coarne şi m-a învăţat să fiu capricioasă şi răsfăţată. Şi pentru asta îi mulţumesc acum, când sunt înconjurată de oameni puţini, dar oameni.

Mi-e dor de ea. Nu trece zi în care să nu mă întreb în ce parte din mine a-nceput să crească tiptil, ca un embrion mic, pe care-l port oriunde cu mine. Fiindcă da, după ce pierzi un om pe care l-ai iubit atât de liber şi de firesc, amintirile încep într-adevăr să se distileze şi să se purifice, până când rămân întipărite pe scheletul tău interior doar momentele acelea, pe care le vei povesti celorlalţi. Momente luminate din interior şi care par scene rupte dintr-un film. Iar detaliile, nuanţele,  îţi rămân în buzunarele de dinăuntru, ca mărunţişul pe care-l primeşti rest.

Şi mărunţişurile astea sunt ca nişte firimituri din propria ta viaţă, care, uneori, se vor transforma în ursuleţii de pluş de care ai nevoie ca să adormi. Strânsoarea aceea în braţe al cărei gust nu ţi-l mai aminteşti. Şi sunt importante, da. Sunt de fapt cele mai importante, fiindcă oamenii-s oameni în general şi-i iubeşti pentru detaliile lor, pentru cum se potrivesc sau contrastează cu lumea ta.

Vorbesc despre ea cu detaşarea unui bătrân care-şi deapănă amintirile dintr-un fuior magic. Şi asta se-ntâmplă fiindcă mi-am dat seama că sunt unii oameni pe care nu îi vei pierde niciodată. E încrustată în carnea mea, e cea mai de preţ persoană pe care o am şi singura pe care nu o voi pierde niciodată. Fiindcă uneori, mamele se transformă-n umbre, ştiu asta. Iar a mea este o umbră cu aripi, care-mi cântă noaptea cântece de leagăn pe care eu nu le aud, dar le presimt. Îi datorez mai mult decât viaţa pe care mi-a dat-o. Şi ăsta e motivul pentru care, în unele dimineţi, când mă trezesc cu ochii lipiţi de plâns, când o visez conştientizând că nu mai e şi continuu voit somnul, în dimineţile acelea în care-mi vine să dau dracului tot, tot care e un nimic urcat pe soclu, în dimineţile alea îmi târşâi fundul până-n bucătărie şi fac două cafele tari. Beau doar una. Şi-mi repet în gând că nu fac asta doar pentru mine, nu, fac asta şi pentru ea.

Chanel- Allure este parfumul mamei. Mi l-am amintit în seara asta, fiindcă m-a inundat inopinat acel sentiment care mă cuprindea când îmi petreceam serile de toamnă cu ea. Mi-e dor de felul în care-şi împletea mâinile în părul meu, mi-e dor de aluniţa ei de pe mâna dreaptă, de cicatricea de pe piciorul stâng, de căldura aceea primordială, în care mă-ntorceam de fiecare dată când lumea de-afară mă zgâria prea rău.

E greu să-nveţi să fii singur.

dacă tăcerea dintre mine şi mama ar avea un cântec, probabil că ar fi acesta.

Bă pramatie, uite cum stă treaba. Stă vertical, c-o bulină-n aer, taman fiindcă aşa-mi doresc eu, saltibanca de serviciu.  Data viitoare când ai să-mi mai citeşti titlurile şi-ai să crezi că-s tâmpite, s-ar putea să îţi dispară în mod misterios pixul preferat despre care eu deţin informaţii preţioase, pe care tu nu le cunoşti.

Ei, vezi tu, fiinţă cu pretenţii bipede, pixul acela, acela care scrie gros, cu care te semnezi aşa, doctoriceşte, pe actele de la bancă, pixul ăla mă, ăla, regele pixurilor tale este de fapt însărcinat, fiindcă .. e de fapt o pixă.  Sau un pixie, cui naiba îi mai pasă? Cert e că ar trebui să nu mai desconsideri obiectele din jurul tău. Într-o bună dimineaţă te-ai putea trezi c-un pix în ochi. Şi ştii cum se numeşte asta? Răzbunare cosmică. Fiindcă viaţa e ca o ruletă, pierzi exact când ai impresia că biluţa aia nenorocită o se te mântuiască.

Asta din fericire pentru mine înseamnă că am dresat deja câteva umbrele şi le-am iniţiat în taina învârtitului prin ploaie. Câteva dintre ele au cozile extrem de stufoase. Cam ca unele minciuni domestice, alea pe care le-ndopi cu furaje ca să crească mari, mari, doar de or fi suficient de mari încât s-astupe toate găurile. Dar vezi tu, fiinţă cu ochi mari, întotdeauna sunt prea multe găuri de astupat şi-n cele din urmă coaja firavă a oului pe care tot încerci fără izbândă să-l pui la cale se sparge în plan ideatic.

Sunt un om-pandantiv. Ai vrea să-ncap într-o fereastră mică de metal, ca să mă porţi mereu la gât, fiindcă-ţi aduc aminte de ceea ce erai atunci când ştiai să visezi. Dar ai uitat. Şi câteodată cred că am uitat şi eu. Bine, ne-nvârtim în pătrate pe diagonale, într-un terci cotidian de nedescris, ca de fapt să fim aceleaşi chichineţe din pamperşi, doar că suntem niscaiva pocniţi de mişcarea de rotaţie în creştetul acum sudat. Ah, da, şi avem picioarele mai lungi.

Vezi, tu? Am să-mi pun un castron în cap şi-am să mă prefac într-atât de bine că e o pălărie cu boruri largi încât ai să mă crezi. Fiindcă eu am să cred în castronul acela până când, doar fiindcă eu am fost suficient de gata să m-arunc în prăpastia prostiei oarbe, ea se va fi transformat pe de-a-ntregul într-o pălărie.

Ştiu, ceea ce-ţi zic n-are sens, fiindcă-s multe lacăte prin jur. Şţii, mă gândeam ce grozav ar fi ca de Crăciun, în loc de veşnicul şi clasicul, dar demodatul Moş,  să schimbăm noi povestea, doar fiindcă-mi stă în putinţă. În dimineaţa de Crăciun, fiecărui copil să-i crească diverse între omoplaţi. O căsuţă de turtă dulce, o gură de canalizare, o usă, un cui. Asta în funcţie de cât de cuminte a fost copilul în anul respectiv.

Ştii ce mi-ar creşte mie? O pereche de pantaloni de pijama bleumarin închis, străbătuţi de linii roşii. Ştii ce-aş face cu ei? Nu, nu ştii. Aş zbura. Aş fi singurul om care ar folosi pe post de paraşută o pereche de pantaloni. Mi-ar flutura cusuţi de omoplaţi cracii pijamalei mele, pe care eu i-aş iubi fără să fac discriminări între ei.  Sau un burlan. Dacă mi-ar creşte un burlan, aş avea grijă să-l răsucesc şi să învăţ să cânt la el. Fiindcă nu ai făcut nimic în viaţa asta până când nu ai învăţat să cânţi la burlan. E ceva mai uşor decât cântatul la jgheab sau la şindrilă. E ca şi cum ai cânta la frunză.

Am fost muşcată de multe ori de toate fanteziile astea care mă leagă încă de koh-i-noor-ul vieţii mele. Locul acela moale din mine, ca burta unei scoici, în care toate ideile astea devin fiinţe, locul acela din mine, gravid perpetuu cu toate cioburile care puse la un loc alcătuiesc un vitraliu. Toate fanteziile astea, împotriva cărora nu există vaccin. Dacă antirabicul şi antitetanosul s-au inventat, antivisul nu.

Nu-mi pot îmblânzi imaginaţia. Şi nici nu vreau. Eu nu a trebuit să-mi mănânc toate legumele din farfurie, ele au vrut să fie mâncate de mine. Bobul acela de porumb pe care-l strângeam între degete până când ieşea din el mărgica aia albă, ca semilunele de pe unghiile noastre, bobul acela de porumb era un univers mic, care depindea de mine aşa cum Pământul nostru era între măselele altui copil, un copil cosmic, răzgâiat. Verdele îngheţatei era obţinut din pene de papagal, iar torturile mele de nisip erau cele mai geniale şi maiestuoase capodopere de cofetar.

Sunt încă uşor de rănit, ca o broască ţestoasă a cărei carapace încă nu s-a format. Dar am învăţat să plachez fără să-mi fie frică.

****

V-am spus povestea câinelui care iubea un termos?

După ce a amuşinat de câteva ori chestia fusiformă, făcută dintr-un metal argintiu, câinele cu ochi de gheaţă şi coada de covrig incomplet a început să alerge vesel în jurul ei, bucurându-se de căldura pe care o emana. Nu ştia ce era în termosul acela şi, franc vorbind, nici nu-i păsa prea tare.