15 august august 16, 2009

Calendarul meu intrinsec este total defect. Uit mereu zile de naştere, uneori intenţionat, şi singurele momente în care-mi zbârnâie ticăitorul este atunci când se apropie ziua mea şi m-apucă pandalia cu “aoleu, am îmbătrânit”, ziua mamei şi ziua lui Merişor, chiar acum, la mijlocul junelui august.

Şi după cum am mai zis-o, reiterez conştient faptul că Meri este “to die for-ul” meu. Adecătelea persoana căreia i-aş dona cu dragă inimă o inimă – deşi pun pariu că la cât de zănatecă mă ştie, m-ar refuza din start )

Şi fiindcă, într-un final, va citi rândurile ‘cestea, voiam să-i transmit că ea este singurul merişor din viaţa mea, aşa cum sunt eu singura ei lulă, că nu-mi pot imagina un companion mai potrivit pentru escapadele noastre concertuale, că sunt aici şi nu am să mă mut din locşor, ca stâlpul care iera reşi cu minie acum câţiva ani, când am ieşit pentru prima dată şi am tras o beţie cu Stejar în Biblioteca din Cişmigiu.

Am avut două Mării înotând în pasta groasă de acrilic pe care mi-o numesc viaţă şi care mi-au schimbat axa de rotaţie, iar dintre ele a mai rămas ea. Şi va rămâne, căci mă voi ţine de ea aşa cum se ţinea Sherlock după indiciile lăsate de criminali. Aşa că, fată dragă, eu voi fi în umbră, chiţăind, spunând tâmpenii şi făcând aceleaşi glume de chiţcan zăpăcit. Şi ştii de ce? Fiindcă eşti singura care are curajul să-mi f*tă un pumn între ochi când greşesc, cu tot cu riscul supărării mele.

Iar cea de-a doua Mărie este ze uber Mărie. Ce-a de-a doua Mărie, prima de fapt, a fost mama. Şi da, ea e născută pe 1 aprilie şi eu pe 29 martie, fiindcă altfel povestea noastră n-ar fi început aşa cum începe o poveste care se respectă. Absenţa ei mi-a schimbat existenţa. Ea m-a învăţat să iubesc, să mă lupt, să gătesc, să îmi urmez întotdeauna visele, oricât de îndepărtate şi imposibile mi s-ar fi părut. De la ea ştiu să fiu rea şi nemiloasă cu cei care mă rănesc, să nu iert când nu se merită să iert, să am răbdare şi să mă grăbesc, să fiu eficientă şi dezorganizată, dar cu o ordine cunoscută numai de mine. Şi nu am uitat că pe 15 august ne strângeam cu toţii, şi eu uram rudele şi finii şi vecinii şi veşnicul grătar. Şi sincer, nu-mi lipseşte deloc get together-ul ăsta vetust, ci ea, care se-agita cu platouri şi salate şi cafele şi câteodată o vedeam ca pe un omuleţ de la circ care-nvârte farfurii pe beţe.

Tot mama mi-a pus în braţe “Singur pe lume” a lui Hector Malot, cândva printr-o vară, şi mi-a zis s-o citesc, că-i serios mai bună decât desenele animate. Şi am crezut-o orbeşte, m-am abandonat cititului şi am plâns pentru orfan şi câinele lui. Am citit-o trăind şi-am început să cred că există viaţă în viaţa din cărţi, care nu-i nimic altceva decât o realitate posibilă, dar neîntâmplată.

La mulţi ani deci celor două Mării, cu alte pălării, cu alte crinoline, şi-alte poveşti feline.

Portret aprilie 28, 2009

Hai să vorbim un pic despre soră-mea.

Cândva ieşea mică şi înverşunată din pântecul mamei, împărţind frenetic ţipete şi pumni de bebeluş în dreapta şi în stânga. A fost prima şi timp de 13 ani – până când am binevoit eu a coborî cu tot cu placentă şi vise multe din mama- cea mai cea. Soră-mea seamănă în partea mamei. Aşa mi se pare. Ochii migdalaţi, negri, părul brunet, mimica şi felul în care îşi împleteşte mâinile în gesturi. Da, ale mamei, categoric.

Andreea era iniţial pentru mine gestapo. Adică, na, imaginaţi-vă un cretinel atomic de 3-4 ani şi o puştoaică de 17 care ar face orice altceva în afară de a sta cu surioara. E absolut firesc. Însă ea mă disciplina, eu fugeam la mama s-o pârăsc, eu dădeam vina pe ea, ea pe mine, îi distrugeam fardurile şi mă fascinau cerceii ei (btw, stimabilă Andreeeeeee, să ştii că sunt în posesia unor cercei de-ai tăi, nişte flori albastre superbe – mhahahaha).

Mă rog, soră-mea mai avea momente în care şi-ar fi dorit ca eu să fiu un ţânţar pe care să-l storcoşească de perete. Şi ea pentru mine era cea care putea să facă ce voia. Bine, uneori îmi făcea cartofi prăjiţi cu ouă ochiuri- şi mă punea să mestec de multe ori înainte să înghit şi sandwichuri cu brânză rasă şi roşii tăiate feliuţe rotunde. Ţipa la mine, dar uneori îmi aducea jucărele din senin. Ţin minte şi acum bulldog-ul roz, pufos, cu mănuşi de box. Şi cărţile de colorat. Copiii nu uită niciodată. Serios, aşa cum nu am să uit că matracuca de la 5, Alexandra pe numele-i de botez, mi-a furat pantofii albi şi ochelarii de la păpuşa Barbie pe care mi-o trimisese soră-mea. Niciodată.

Şi uite aşa, cândva prin ‘96, când eu eram un cartofior de şase ani, soră-mea a plecat spre meleaguri în care există autostrăzi şi Tim Hortons. Şi am perceput momentul drept fiind .. scăparea de cicăleala şi uneori frica pe care mi-o inspira Andreea. Apoi, la ceva timp am înţeles că ea nu avea să se mai întoarcă prea curând. Şi mi-a fost pentru prima oară dor de cineva. Lipsea. Şi eu nu ştiam să-i dau nume acestei chestii, aşa că atunci când mă întreba mama dacă mi-e dor de ea, ziceam mereu că “nu”, că habar nu aveam ce înseamnă.

Ca atare, am crescut departe una de cealaltă. Şi nu aşa, la o distanţă de trei străzi, ci cu 10.000 de kilometri. Şi ştii ce este extrem de ciudat? Că am rămas una lângă cealaltă. Că anul trecut în ianuarie, când amândouă am rămas fără mama, am dormit împreună în patul meu minuscul şi numai noi ştiam ce era în sufletele noastre. Era bine lângă ea, fiindcă tic tac-ul inimii ei e cunoscut şi molcom. Numai noi ştim cum am încăput, cu visele şi fricile noastre, cu dezamăgirile şi revolta.

Nu ştiu dacă l-a regăsit pe dumnezeu. Eu nu. Eu sunt încă undeva, pe drum, cu trei cămile şi multe bagaje. Şi încă-s revoltată, mute mode, căci nu-nţeleg nimic. La dracu nimic! M-am săturat ca toata viaţa mea, mirifica şi inegalabila existenţă-mi, să se învârtă în jurul morţii mamei, care e un fel gaură neagră. Totul ajunge acolo. Trăiesc trecutul, 2007-ele, 2008-ul. Înainte şi după ce a murit ea. Nu sunt în 2009. Mi-am tuns părul, mă fardez altfel şi sacoul negru cumpărat în 2006 nu mă mai sperie, ci dimpotrivă, merge de minune cu teneşi şi-un maiou colorat. Port mai des cercei, nu mai fumez şi nu mai pot să beau atât de mult alcool ca-n 2007. Dar eu tot acolo am rămas, de fapt. Lângă patul ei, privind-o tâmp, fugind de realitatea aceea pe care o trăiesc acum.

Ştiu că majoritatea oamenilor care citesc ce scriu aici (adică cei 7-8 ) se aşteaptă ca eu să fiu vreo copiliţă cu ochii mari şi goi, hălăduind pe străzi fără sens, eventual cu o tristeţe irecuperabilă întipărită pe fiecare centimetru de piele, dar lucrurile stau total diferit. Am tristeţea întipărită în ochi, dar trebuie să treci de multe obstacole ca să înveţi să o percepi.

Diferenţa dintre 2007 şi acum constă în faptul că acum îmi place să mă plimb singură. Mi-am amintit asta acuşica. Şi sunt un om veselache. Sunt stupid de veselă şi mă zbânţui pe The Strokes prin metrou, citesc, zâmbesc din senin. Şi durerea trăieşte în paralel cu mine. Timpul trecut trăieşte cu mine.

Şi ştiu că un singur om de pe planeta asta trece prin ce trec eu şi simte ce simt eu. Andreea. Acolo, departe, unde e lumea ei criptică, acolo sentimentele noastre corespund. Ne privim una pe cealaltă de la kilometri ăştia şi realizăm că suntem singure. Că numai noi ştim ce-i cu furtunile lăuntrice şi cu binele exterior.

Şi moartea mamei ne-a apropiat, fiindcă brusc am rămas doar noi. Noi şi restul. Noi, în cubul nostru fără un colţ de pe un stâlp de curent, undeva în tot terciul omenesc. Am rămas ale nimănui, cum binevoieşte bunică-mea a-mi repeta circular. Am rămas avându-ne doar una pe cealaltă. Şi pe Andreea o iubesc, nu numai fiindcă avem aceiaşi ochi, aceeaşi mamă, aceleaşi mâini, ci fiindcă Andreea ştie să mă aibă doar pentru ea cum nu ştie nimeni altcineva, fiindcă mă ascultă şi bombăne, şi fiindcă în ea trăieşte bucăţica de mama de care eu încă am nevoie.

Pe Andreea o iubesc fiindcă .. uneori e o soră-mamă.

3 martie 31, 2009

Este, pare-mi-se, o cifră magică. Nu vă impacientaţi, zilele astea am trăit mai mult prin real decât prin imaginar, aşa că nu urmează o poveste despre cei trei feţi cu stea în frunte, trei prinţi, trei porţi, trei labirinturi, trei iepuraşi pufoşi extratereştri sau trei ouă ochiuri.

 

Eu sunt la al treilea buletin. Fiindcă am prins o nouă lege, prin care ni se schimbă buletinele la 4 ani, căci fizionomia noastră -după explicaţiile savante şi zemoase ale doamnei de făcea pozulicile- oscilează şi se modifică drastic şi .. da. Deci .. ne autodesfigurăm cu timpul. Sau ne desfigurează timpul. 

Şi .. am de azi încă un motiv să nu vreau să fiu mare. Direcţia de taxe şi impozite.  Doamne, am stat la coada aia jumătate de oră fiindcă trebuia să achit 7 lei. 7!! Şi tipele de la ghişeu se moşmondesc cu-atâta graţie, încât ai putea să le premiezi cu o mică statuetă în formă de melc care mănâncă un croissant cu unt şi-şi soarbe cafeaua (îmi imaginez că trebuie să aibă guriţe miliiiiiimetrice melcuţii). Dacă aveau mai multe scaune m-aş fi pus să mai citesc ceva, deoarece cu siguranţă aş fi terminat un capitol-două. 

 

După ce am achitat taxa începutului şi sfârşitului de identitate, m-am dus să cumpăr un timbru fiscal. De care? Că-s pe valori. L-am nimerit după îndelungi discuţii cu oficianta. Eram ca nuca şi peretele, aşa, total pe lângă. Diferenţa consta însă în faptul că eu nu lucram acolo. Pe mine nu mă plătea nimeni ca să nu ştiu.

 

Apoi panichează-te ladylike, că nu-ţi găseşti certificatul de naştereee, aoleu, nu mai ai identitatee, aoleu, ce te faci, aoleu, iată-l stând la taclale cu diploma de bac într-un chiloţel de plastic. Apoi ia una bucată figură paternă şi actul de proprietate al casei cu tine şi du-te la secţie. 

Şi la secţie ca-n filmele alea western, de se roteşte un ghem dintr-acela spinos prin faţa barului. Îmbucurător, desigur, căci asta denotă faptul că în ţara noastră criminalitatea e ţinută-n lesă, cu tot cu botniţă şi oameni ai unei legi cu trei centimetri mai înaltă decât noi. Şi aveam toate actele, eram mobilizată şi energică şi le arătam originale şi copii şi .. mi s-a zis că eu sunt şefă acasă la mine, nu la ele. Să-mi fie ruşine, că-s o pramatie care vrea să cucerească lumea! Bwahaha. Şi-am început taman cu secţia de poliţie. Prin urmare, fiţi altruişti acasă şi-acolo moderat, să nu se supere pereţii. 

 

Ei, şi apoi mirifica poză. Şi mi-am scos eu tot arsenalul. Pufuleţi de obrăjiori, dermatograful Meemee – mă foloseam aşadar în scopuri estetice de ciobul de oglindă  malefică şi nesimţită care-ţi scotea în ochi şi defectele sufleteşti. Şi-apoi poza, în care nu arătam (sic!!) ca o potârniche de nisip mişcător. Nu, arătam uman. Chestie care m-a bucurat infinit de mult. 

 

Şi spre deosebire de ultima dată, acum nu mi-a zis să-mi scot zuluful din ochi. 

 

Într-un molcom final, totul s-a terminat cu bine şi-a început cu un timbru fiscal, alergătură şi speranţe-n van că va fi simplu. Dar nu e. Mama ei de birocraţie.