La dame du roi decembrie 1, 2009

Majoritatea ştiu despre Dămăroaia că este un cartier limitrof, un rebut al Bucureştiului, locul unde “şi-a înţărcat dracu copiii”- aşa cum apare în literatură. Pentru mine însă, Dămăroaia este mai mult decât atât. În primul rând, cartierul are în mentalul meu numele de “Dame du roi” cum era la origine, aşa cum îmi povestea bunica mea când era mică.

Iubesc cartierul cu o pasiune greu de redat în cuvinte, fiindcă aici am crescut. Am fost botezată la biserica din capăt, în curtea de pe Piatra Morii o aşteptam pe mama weekend de weekend ca pe un Mesia, pe scările din faţa conacului cu uşi sculptate manual mă jucam pe preş cu păpuşile. Mai mult decât atât, aici am legat primele prietenii, aici am jucat faţea la statuie, aici am stat cu păturile în mijlocul străzii până la 3 dimineaţa, fără să ne pese de violatori, de pedofili, de restul.

Ascultam poveştile cu gârla-cele cu iele- cu sufletul la gură şi ne strângeam ori la una, ori la alta. În colţ la Turnu Roşu am băut prima mea bere, pe Acumulatorului, faţă-n faţă cu staţia de pompieri, m-am sărutat prima oară, pe Omului mergeam în misiuni de recunoaştere. Iernile eram pe teren, bătându-ne cu zăpadă până când nu mai simţeam mâinile şi feţele de frig. Hălăduiam pe Câineni, pe strada cu buteliile, la capătul lui 331. Ne plimbam cu autobuzul când nu aveam bani de altceva. Eram fericite atunci, cu dilemele noastre sentimentale, când ne-ntrebam ce naiba se-ntâmplă în timpul sexului, cum se simte când săruţi pe cineva. Lumea noastră era Dămăroaia. Şi eram fericite aici, nu ne trebuia nicio altă lume în plus.

Verile mergeam la Murătură, magazinul paralel cu şcoala, ca să ne luăm îngheţată. Mâncam cireşe de la mine din curte, fiecare în felul ei. Bunică-mea ne dădea mereu dulceaţă de trandafiri şi ciocolată, cico şi “ciungă”.  Mama, care lucra pentru Piasten, ne aducea tarte şi bunătăţuri italieneşti. Am mâncat biscotti toate, am mâncat pişcoturi, pricomigdale şi alte trufandale la care nu aveau acces mulţi. Era vremea aceea în care nu ştiam ce înseamnă egoismul, în care nu conta că purtam papuci din piaţă cu arici. Prima mea mare dragoste, Victor, fratele Paulei. Aveam 9 ani şi-mi tremurau genunchii de fiecare dată când mă privea. Îmi reproşea că-s prea copilă, deşi el avea 11 ani. Eu am bănuit mereu că mă plăcea în secret, aşa cum se-ntâmpla mai mereu. Atunci i-am căutat numele în cărţi şi am aflat că Victor Emanuel a fost un rege al Italiei. Şi nu orice rege al Italiei.

Noi nu am crescut în Bucureşti, noi am crescut în Dămăroaia. Noi mergeam două staţii pe jos până la intersecţia cu Bucureştii Noi ca să ne luăm îngheţată la dozator. Una dintre noi nimerise un gândac în ea, dar asta nu ne oprea să o mâncăm hulpav în continuare.

La 13 ani ai mei l-am pierdut pe Nick. A fost pentru prima oară când toate am simţit aceeaşi durere. Îl cunoşteam de puţin timp şi-l cooptasem în gaşca noastră veselă. Era pentru prima oară când murea cineva atât de drag nouă, atât de apropiat vârstei noastre, atunci am realizat că nu suntem invincibile şi nici măcar nemuritoare, că cei pe care-i iubim nu vor fi aici la infinit. Atunci am aprins o lumânare pentru el la mine în cameră. Nu strânsesem bradul şi nici decoraţiile de Crăciun. Eram nişte copii în faţa unei găuri negre. Nu ştiam cum se cuvine să ne purtăm într-o asemenea situaţie. Jerba de garoafe albe, Tweety-ul îngeraş, batista cu bănuţ. Aceeaşi biserică din capăt, cimitirul care adăposteşte doi dintre oamenii pe care i-am iubit atât de mult.

Astăzi am ieşit cu ele. Nu cu toate, cu Sima şi cu Pay. Şi culmea e că suntem la fel, cu toate că ştim ce se-ntâmplă când faci sex.  Vorbim despre iubire, despre filosofie, despre deontologii şi alcool,  despre Dumnezeu- pe care-l disecăm atunci când bem vin. Nu vorbim despre rondurile cu trandafiri roşii, despre vinăria de lângă staţia cu butelii, despre Nick, despre Nea’ Victor care avea chioşcul de ziare de pe Căiuţi.

În Dămăroaia a început povestea mea,  alergând după tramvaiul 24, pe care-l pândeam din curte. Aici am citit primele cărţi de legende istorice, în spatele curţii sub nuc. Aici am mâncat prima bătaie din viaţa mea – pe care mi-a administrat-o brutal un băiat fix pe Turnu Roşu. Aici am învăţat ce-nseamnă să-ţi pese cu adevărat de cineva.  Iubesc cartierul acesta fiindcă am iubit şi iubesc încă oamenii din el.

Atenţie deci la detalii. Păşeşte cu grijă, fiindcă nu există stradă pe care eu să nu fi fost înaintea ta. Acesta a fost primul meu câmp de luptă.

The only thing that’s real noiembrie 25, 2009

De doi ani de zile coabitez cu această reprezentantă erudită a sentimentelor. Plec dimineaţa cu ea în piept; mi s-a infiltrat în structura de rezistenţă, s-a încolăcit lasciv de viscerele mele, mi-a îmbrăţişat temerile şi fricile pe care le-a exploatat şi le exploatează în continuare cu o delicateţe îngrozitoare. Sentimentul acesta coroziv, toxic, care te supune, care surpă orice trăire pozitivă, sentimentul acesta blestemat e mereu acolo, ca un înger păzitor din plumb prăbuşit peste omoplaţii mei.

 

Durerea nu poate fi explicată. Se metamorfozează din sentiment în trăire. Momentan relaţia mea cu ea este de concubinaj. Este ca şi cum m-aş întoarce acasă şi aş găsi în fiecare zi un alt tip; toţi m-ar trata însă mereu la fel. Ca un beţiv agresiv care fumează mahoarcă. Sunt plină, din acest motiv, de vânătăi. Nimeni nu ştie asta, fiindcă am mereu grijă să zâmbesc. Este ca şi cum mi le-aş acoperi cu pudră. Iar oamenii nu-s iscoditori decât atunci când vine vorba de ei, deci din punctul acesta de vedere sunt în siguranţă. Între mine şi cei care mă cunosc, eu, această arătare bipedă care scrie aici, nu filfizonul zâmbitor, este un fel de înţelegere tacită. Ne prefacem, fiindcă este în interesul ambelor părţi. Oamenii imperfecţi, încercănaţi, cu extensii de genul durerii nu sunt la mare căutare.

 

Atât de mult am convieţuit cu durerea mea, acest Houdini sentimental, încât acum s-a transfigurat în durere fizică. Când le spun celorlalţi că mă doare stomacul, toţi devin brusc medici, toţi sunt un dr. House dornic să iasă la lumină. Nu mănânci, nu bei suficientă apă, bea ceai de salvie, încearcă un colebil, eu am luat Omeran, e o afecţiune psihosomatică, ai trecut prin multe, eşti stresată.

 

Cumulul de stări prin care am trecut este într-adevăr nociv pentru orice fiinţă, fie ea adultă ori nu. Imaginează-ţi că o mulţime de indivizi hâzi şi fetişişti folosesc nişte şurubelniţe pentru a-ţi dezlipi pielea de pe muşchi. Imaginează-ţi că simţi fiecare milimetru cum se rupe de tine, cum eşti captiv în acest scenariu, obligat să năpârleşti. Ai ţipa, ai plânge? Probabil că da. Eu am tăcut. Eu am asistat la propria-mi mutilare, m-am privit într-o oglindă imensă şi am tăcut. Am tăcut fiindcă uneori durerea e prea mare ca să mai poţi reacţiona. E ca o anestezie prost făcută; simţi tot, dar stimulii nu-ţi pot stârni răspunsuri.

 

Şi-n final, după toată povestea asta cumplită îţi priveşti exuvia şi realizezi că dezbrăcarea această dureroasă a avut un rost, realizezi că pielea îţi rămăsese oricum mică. Dar noi nu ne dăm niciodată seama de lucrurile acestea, decât atunci când e prea târziu.

 

Durerii mele îi place deasupra. Este o dominatrix despotică, intensă, complexă. S-a obişnuit să mă subjuge, m-am obişnuit să nu-mi reclam drepturile. A venit momentul unui ménage à trois, fiindcă cererile ei depăşesc posibilităţile mele. Oricât de greu mi-ar fi să recunosc asta, nu mai pot lupta singură. Am obosit fremătând sub ea, răstignită forţat în pat, zbătându-mă să-mi dezlipesc gura de buzele ei ascuţite şi reci.

 

Mă doare, deci exist. O durere ca un perpetuum mobile. Probabil că unii oameni pot exista mai mult decât alţii, altfel nu îmi pot explica de ce încă mă doare atât de rău. Uneori îmi surprind durerea cum mă îmbrăţişează din interior dimineaţa, cum mă sărută înainte să plec de-acasă, cum e îndrăgostită de toate crăpăturile din fundaţia mea, cum forează cu drag din ce în ce mai adânc. Şi evident, reverberaţiile fizice, acele dureri tăioase, care mă îmblânzesc. Frica de negura leşinului. Acele momente în care vreau să mă aşez pe jos în poziţie fetusală şi să-mi cuprind pântecul, fiindcă îmi simt abdomenul ca străbătut de un mănunchi de ţurţuri.

 

Într-o zi va fi bine. Şi ziua aceea va fi curând. Iar dacă nu, cu toate valenţele suicidale, am să tai burta peştelui şi cumva, cumva am să ies la lumină.

 

If I could start again
A million miles away
I would keep myself
I would find a way

Despre putere noiembrie 1, 2009

Aş putea să încep să scriu despre concepţiile lui Sun Tzu despre putere, momente de atac, slăbiciuni, dar nu o să o fac fiindcă nu voiam să dezbat teoretic conceptul de putere, ci stric empiric, inductiv prin raport cu situaţia mea.

În ultimii doi ani mi s-a zis într-una că sunt un om puternic, că-s bravă, că-s ambiţioasă, că o să reuşesc etc. Mi s-a spus asta după ce am pierdut-o pe mama, fiindcă în general oamenilor nu începe să le pese de tine până când nu ţi se întâmplă ceva de asemenea proporţii. Nu numai cunoscuţii, oamenii aceia puţini pe care-i iubesc şi pe care i-am lăsat în cetatea mea asediată, ci şi necunoscuţi, oameni care nu ştiu nimic despre mine.

La un moment dat, în timpul unei nunţi, când îmi pudram nasul la toaletă, a venit o doamnă la mine şi m-a întrebat dacă sunt berbec- zodia. Am zis că da-uşor stânjenită- şi am continuat să mă rujez. Apoi mi-a zâmbit jovial, genul acela de zâmbet intim, de parcă m-ar fi cunoscut de când eram un prichindel cu ochi mari şi căprui şi mi-a zis că ştie că am trecut prin multe, dar că voi reuşi, fiindcă am aură de învingătoare. Am luat-o ca atare, nu sunt foarte dese momentele de genul acesta. Pe moment nu a însemnat nimic. Era doar o doamnă căruia îi inspirasem ceva. Putere.

Mi s-a mai întâmplat asta o dată. Eram în tramvai, era o zi dintr-aceea odioasă, interminabilă. O femeie m-a luat de braţ şi mi-a zis că-s foarte frumoasă şi că par prea tristă. Mi-a zis că voi fi fericită la un moment dat. Eu încă aştept. Ea părea foarte sigură pe ceea ce spune.

După ce am pierdut-o pe mama, oamenii mi-au zis că-s puternică. Nu ştiu încă ce înseamnă asta, nu m-am convins de asta. Ce puteam, la urma urmei, să fac? Câte opţiuni avea o cvasifemeie de 17 ani? Era perioada aceea în care nu eram nici copil, nici femeie. Era perioada în care mă aflam în picioarele goale pe stradă, mă chinuiam să văd ce vreau să fac cu viaţa mea.  Eram a 12-a. Era ianuarie. Mai aveam şase luni până la bac. Eram eu şi sora mea, noi două care ne-am privit tăcute, ne-am îmbrăţişat şi încurajat cum am ştiut mai bine.

Ea a plecat la o săptămână după înmormântare. Eu am rămas în cavoul acesta cu acoperiş. Cu Andreea nu vorbeam despre ce se întâmplase. Eram mutilate amândouă pe interior, eu care fusesem cu mama în toate clipele acelea de delir, eu, care o văzusem cum pleacă şi ea, care fusese departe şi care primise vestea printr-un telefon de la mine. Stăteam în bucătărie şi beam vin fiert. Dup-aia adormeam îmbrăţişate, singure. Eram ca doi bebeluşi desincronizaţi. A fost pentru prima oară când diferenţa de vârstă dintre noi două nu s-a mai simţit. A dispărut atunci, cu mama. De-atunci nici eu, nici ea nu mai avem vârstă.

Îmi aminteam des în zilele acelea ce auzisem la o tipă când eram mai mică. Îmi zicea că durerea sculptează sufletul în cele mai frumoase forme. A naibii să fiu, cred că dacă s-ar materializa, sufletul meu ar fi întruchiparea unei capodopere de-ale lui Phidias. Asta spun acum, atunci vorbele astea aveau o oareşce însemnătate. Mă agăţam de orice. Mă agăţam de oamenii aceia cărora le citeam mila în ochi şi mă puneam pe picioare. Îi uram, uram mila lor nefondată, gândurile lor, ca nişte rozătoare imbecile, gândindu-se cum ar fi fost dacă li s-ar fi întâmplat lor şi nu mie. Profa de filosofie venise la un moment dat la mine şi mă îmbrăţişase, de parcă acea strânsătură seacă în braţe m-ar fi ajutat în vreun fel. M-am simţit umilită, rănită, mi se expunea cu cea mai mare mizerie rana în faţa clasei, locul acela pe care-l ţineam îngropat în mine.

Oamenii care mă iubeau şi mă cunoşteau tăceau. Era cel mai demn mod de a fi solidari fără a fi patetici. Oamenii care mă iubeau erau cu mine la vin fiert în dimineţile de şcoală. Oamenii care mă iubesc încă sunt cu mine. Au rămas aceiaşi, de fapt. Aceeaşi ea, atât de omniprezent importantă.

Sunt aşadar puternică. Eram puternică şi atunci când stăteam cu sticla de votcă lângă birou? Eram puternică în zilele în care ajungeam acasă şi dădeam muzica la maximum ca să ţip fără să mă audă nimeni? Eram puternică atunci când mâncam numai Mars şi beam numai Cola? Eram puternică atunci când mă îngrăşasem 10 kilograme şi 4 măsuri? Nu ştiu, habar nu am.

A trecut acel vertij dureros, acele zile în care nu ştiu cum trăiam. Nu eram puternică, nu la asta mă gândeam. Ştiam că nimeni n-o să înveţe în locul meu, că nimeni nu o să facă facultatea în locul meu. Sora mea e aici pentru mine de fiecare dată când am nevoie de ea, dar ea nu poate să-mi asigure viitorul decât complementar. Numai eu mă puteam apuca de ceafă, mă puteam privi în ochi şi-mi puteam spune “Băi, ce dracu vrei să faci cu viaţa ta? Vrei să mături străzi? Nu. Bun. Atunci trezeşte-te naibii odată!”

Sun Tzu m-ar privi cu ochii lui oblici şi n-ar înţelege. Nici un bărbat nu ar înţelege. Fiindcă am pierdut-o pe mama nu ca mamă, ci ca punctul meu terminus. Am pierdut-o pe fiinţa din care provin, fiinţa care m-a învăţat să trăiesc şi să respir, să gânguresc, să gândesc. Ea a fost totul meu şi eu nu am aflat asta decât după ce ea nu a mai fost aici. Fiindcă şi eu luam totul de bun, eram nerecunoscătoare şi răsfăţată. Aş fi vrut să-i mulţumesc, dar cred că de-asta trăiesc acum. Ca să-i mulţumesc. Viaţa ca omagiu adus ei. Fiindcă merită viaţa mea şi ceva mai mult de-atât.

Nu am fost puternică. Nu aveam altă opţiune. Nu puteam să rămân acolo, în locul acela întunecat şi friguros. Nu îmi permiteam să-mi ratez şansele. Erau tot ce mai aveam al meu. Fiindcă demnitatea mi-am păstrat-o intactă, neclintită. Niciodată nu am îngenuncheat şi nu am fost de acord cu fraza aceea “capul plecat sabia nu-l taie”. Prefer să fiu decapitată decât să plec capul. Sunt orgolioasă şi uneori arogantă şi asta m-a ţinut mobilizată până acum. Oamenii dificili, imposibili, provocările, ameninţările, materiile imposibile, bibliografiile kilometrice, beletristica, vinul alb, prieteniile acelea adevărate, cănile cu vin fiert. Mi-am găsit mereu aparate care să mă ţină în viaţă, perfuzii, pastile. Am scris mereu, am scris când nu ştiam ce altceva să fac.

Poate că sunt şi puternică, nu ştiu asta încă. Sunt doar un om încăpăţânat şi orgolios într-un mod foarte aparte. Sunt un om care a realizat că suntem oricum singuri, în grade mai mici sau mai mari. Şi nu mă aveam decât pe mine pentru a nu fi un eşec.

Aşa că, Sun Tzu, războaiele interioare necesită uneori mult mai mult decât ai crede. Ar fi meritat să aprofundezi şi această dimensiune a puterii. Fiindcă unii oameni au un potenţial uriaş. Aşa cum îmi place să spun, surse alternative de energie.