Calendarul meu intrinsec este total defect. Uit mereu zile de naştere, uneori intenţionat, şi singurele momente în care-mi zbârnâie ticăitorul este atunci când se apropie ziua mea şi m-apucă pandalia cu “aoleu, am îmbătrânit”, ziua mamei şi ziua lui Merişor, chiar acum, la mijlocul junelui august.
Şi după cum am mai zis-o, reiterez conştient faptul că Meri este “to die for-ul” meu. Adecătelea persoana căreia i-aş dona cu dragă inimă o inimă – deşi pun pariu că la cât de zănatecă mă ştie, m-ar refuza din start 
)
Şi fiindcă, într-un final, va citi rândurile ‘cestea, voiam să-i transmit că ea este singurul merişor din viaţa mea, aşa cum sunt eu singura ei lulă, că nu-mi pot imagina un companion mai potrivit pentru escapadele noastre concertuale, că sunt aici şi nu am să mă mut din locşor, ca stâlpul care iera reşi cu minie acum câţiva ani, când am ieşit pentru prima dată şi am tras o beţie cu Stejar în Biblioteca din Cişmigiu.
Am avut două Mării înotând în pasta groasă de acrilic pe care mi-o numesc viaţă şi care mi-au schimbat axa de rotaţie, iar dintre ele a mai rămas ea. Şi va rămâne, căci mă voi ţine de ea aşa cum se ţinea Sherlock după indiciile lăsate de criminali. Aşa că, fată dragă, eu voi fi în umbră, chiţăind, spunând tâmpenii şi făcând aceleaşi glume de chiţcan zăpăcit. Şi ştii de ce? Fiindcă eşti singura care are curajul să-mi f*tă un pumn între ochi când greşesc, cu tot cu riscul supărării mele.
Iar cea de-a doua Mărie este ze uber Mărie. Ce-a de-a doua Mărie, prima de fapt, a fost mama. Şi da, ea e născută pe 1 aprilie şi eu pe 29 martie, fiindcă altfel povestea noastră n-ar fi început aşa cum începe o poveste care se respectă. Absenţa ei mi-a schimbat existenţa. Ea m-a învăţat să iubesc, să mă lupt, să gătesc, să îmi urmez întotdeauna visele, oricât de îndepărtate şi imposibile mi s-ar fi părut. De la ea ştiu să fiu rea şi nemiloasă cu cei care mă rănesc, să nu iert când nu se merită să iert, să am răbdare şi să mă grăbesc, să fiu eficientă şi dezorganizată, dar cu o ordine cunoscută numai de mine. Şi nu am uitat că pe 15 august ne strângeam cu toţii, şi eu uram rudele şi finii şi vecinii şi veşnicul grătar. Şi sincer, nu-mi lipseşte deloc get together-ul ăsta vetust, ci ea, care se-agita cu platouri şi salate şi cafele şi câteodată o vedeam ca pe un omuleţ de la circ care-nvârte farfurii pe beţe.
Tot mama mi-a pus în braţe “Singur pe lume” a lui Hector Malot, cândva printr-o vară, şi mi-a zis s-o citesc, că-i serios mai bună decât desenele animate. Şi am crezut-o orbeşte, m-am abandonat cititului şi am plâns pentru orfan şi câinele lui. Am citit-o trăind şi-am început să cred că există viaţă în viaţa din cărţi, care nu-i nimic altceva decât o realitate posibilă, dar neîntâmplată.
La mulţi ani deci celor două Mării, cu alte pălării, cu alte crinoline, şi-alte poveşti feline.
