Aprilie aprilie 6, 2009

e primăvară şi ca atare plouă cu flori de vişin ca în peisajele japoneze în care

femei cu ochii supramigdalaţi se mişcă într-atât de repede

încât nouă ni se pare că se mişcă încet

 

 

dar cum ar fi să plouă cu cu bucăţi din oamenii aceia pe care-i iubim

şi care nu mai sunt

ochi de mamă

antebraţ de bunică

degete, mâini, coapse, rinichi şi inimi, multe inimi tare mici care se scurg din lumea de dincolo odată cu ai noştri pe fire de soare  şi moare

şi-i moale afară 

şi doare.

 

şi carne pe carne se lipesc de noi ca lipitori divine 

şi uneori ei sunt tot ce-avem

 

dar nu plouă cu morţi 

fiindcă e prea frumos afară

primăvara nu vor ploua nicicând coşmaruri

Little boxes martie 3, 2009

-Dă-te jos de-acolo.
-Nu.

Linişte. El se plimbă de colo-colo furios, ea îi face-n sâc.

-Dă-te jos femeie. Ai să cazi.
-Nu. – şi urcă mai sus niţel.

-O să se rupă creanga cu tine, încăpăţânato, hai te rog, coboară.
-Nu vreau. Eşti mai frumos de sus. Mai sincer.

-Sunt la fel peste tot, dă-o naibii de treabă.
-De-aici nu. Hai sus, să te vezi de-aici – îi întinde mâna.
-Tu nu eşti cu toate picioarele pe planeta asta, aşa-i?
-Crezi că m-aş mai fi urcat pe drăcia asta dacă aş fi fost? Am picioarele-n 7 zări.

Urcând.

-Lumea se vede altfel de sus, ai dreptate.
-Vezi? Nu-s chiar atât de nebună.

-Ba eşti. Nu vezi că vorbeşti cu o cutie?
-Ei, şi ce dacă eşti doar o cutie? Eu tot mi te îndrăgesc.
-Da’ nici măcar nu ştii ce conţin.
-Nu, nici măcar nu bănuiesc.
-Ameţesc.
-Nu-ţi mai flutura cartonul în vânt. Deşi trebui să recunosc că eşti frumos când faci asta.

-Cum poţi să iubeşti fără să ştii?
-Simplu. Nu ai aşteptări, nu ai ce pierde.

Louise şi-a îmbrăţişat cu drag cutia. A privit-o-n capac şi a sărutat-o pe o aripioară. Era curioasă să vadă ce e înăuntru, însă ştia că .. era prea tăcută şi închisă ca să încerce ea să o deschidă.

A mai stat o vreme cu picioarele în vântul de primăvară, îmbibat cu mirosul zambilelor şi s-a mai legănat pe creanga de lună pe care se suise.

Tăcerea cutiei o doare.

Şi uneori ne-ndrăgostim de cutii, ştiind doar că la adresa destinatarului suntem trecuţi noi. Şi le amuşinăm, cercetăm, mângâiem, ne închipuim felurite cu privire la ce e înăuntru. Le zdruncinăm, ca să interpretăm zornăiturile sau compactul. Se autonasc în cutii nanouniversuri pe care tânjim să le cunoaştem. Pictăm imaginar interiorul cutiei şi ne depozităm pe noi în ea. Şi ajungem să riscăm, îndrăgind ceva ce nu cunoaştem. Şi e frumos atunci când cutia se deschide singură. Orice-ar fi în ea.

orice.

Departure. Gate Spring. martie 1, 2009

Câteodată, Louise vrea să urce în camera fără ferestre şi să şteargă praful care nu se depune niciodată pe mobila inexistentă. Ar vrea să umple noncolţurile albe ale camerei cu tot felul de flori care să aducă timpul şi spaţiul acolo.

 

Poate că de astăzi însă, Louise nu va mai intra în camera aceea. Va lipi pe uşă o plăcuţă cu “Do not enter. Biohazard danger” şi va lăsa nontimpul să-şi vadă de propria treabă, fără să îl mai perturbe ea. Va amputa din casă camera fără ferestre, o va suspenda undeva prin spaţiu şi-o va săruta în semn de adio. Fiindcă e timpul ca în camera fără ferestre să nu mai existe uşi.

 

E timpul să cresc. Îmi simt viitorul neliniştit în buricele degetelor. Abolesc orbirea, proclam luciditatea şi pragmatismul. Voi vedea de-acum şi ce-mi place să cred că nu văd. Fiindcă devine necesar şi indispensabil.

 

E primăvară. E primul anotimp în care-ncep să văd.