am să deschid fereastra măcar să te presimţi

câteodată chiar îmi place să tac. doar câteodată.

In time, inside, here comes the falling rain octombrie 7, 2009

Categorisit la despre mine şi alţi demoni — perfuzii @ 8:22 am

Aseară am aflat că a murit bunica, mama mamei. Pentru moment, nu am simţit nimic. Nicio zvâcnire, nicio emoţie, nicio părere de rău. Asta se-ntâmplă fiindcă sunt o epavă emoţională.

Apoi am băut triplu sec până când mi s-a făcut rău, fiindcă nu puteam să adorm. Am fumat pe geam.

Sunt doar nervoasă. Atât de nervoasă. Mi-am transformat iarăşi tristeţea în nervi şi am de gând să-i exploatez la maximum, căci urmează câteva zile în care sănătatea mea psihică va depinde doar de cât de puternică-sau nu- sunt.

Am mai pierdut un război.

Wars come and go, but my soldiers stay eternal.

 

Scheleţii coloraţi din dulapul atârnat de cer august 29, 2009

Nu vorbim niciodată despre ei, dintr-un instinct care ne face să credem că dacă reuşim cumva să-i ignorăm, ei vor dispărea. Şi cu toatea astea, ştim că scheleţii ăştia ne privesc în măduva oaselor, cu ochii lor inexistenţi, atunci când punem cafeaua în filtru, când ne uităm în oglindă să vedem dacă am reuşit să creştem frumos, când ne uităm pe geam să vedem dacă afară sunt nori de ploaie sau nori de vise.

Chiar acum, în timp ce tastez, un schelet se chiombeşte la monitor cu orbitele lui mai goale ca ceea ce va fi după Big Crunch, cu mâna lui fără zgârciuri şi vene bine fixată pe umărul meu. Nu vorbesc niciodată, dar noi îi auzim. De fapt, scheletele noastre interioare rezonează cu scheletele noastre spirituale.

Sunt ca nişte fantome inofensive, ca nişte poţiuni pe care le-nghiţim când vrem să ne amintim diverse. Nu trece zi în care să nu-mi îmbrăţişez scheletul-mamă şi să-l îmbrac cu vene şi carne, să-i direcţionez circuitul sângelui prin artere şi să-i pun petecul colorat sub formă de sacou, pe care-l păstrez încă în şifonier, alături de ceilalţi scheleţi. Suntem magicieni, putem să jonglăm cu scheleţii, să le dăm feţe, să le conturăm pe foi de calc personalităţi multiple, ca buchetele de flori, dar nu putem niciodată să-i facem să se mişte. Aţele nu se prind de oasele lor schiloade şi amorfe. Oricât am încerca, scheleţii trăiesc sincron cu noi şi-s concomitenţi cu creşterea noastră, dar independenţi de ceea ce am vrea noi ca ei să fie.

Când oamenii devin amintiri, unele amintiri devin scheleţi. Avem două dulapuri. Cel atârnat de cer, în care zac melanjate oasele colorate ale scheleţilor prietenoşi şi dulapul din dulap, în care zac scheleţii-amintiri pe care încercăm să-i coafăm şi rujăm, dar sunt mereu la fel de sumbri. Renunţăm la păpuşi ca să ne jucăm cu scheleţi. Nu suntem decât nişte copii care au jucăriile greşite.

Nu suntem niciodată goi cu adevărat, decât în faţa scheleţilor noştri, acei iubiţi care nu ne părăsesc niciodată, nici chiar atunci când le-am dat ultimatumul. Fiindcă-i urâm cât putem de omeneşte, pe toţi la fel, atunci când ne strică ziua privindu-ne în timp ce luăm prânzul. Fiindcă ne dorim să dispară cătuşele astea neconvenţionale, ne dorim să nu avem extensii şi aripi prea osoase pentru când vrem să zburăm. Ne dorim să dăm foc dulapurilor suspendate de neant ca să fie catharsys-ul complet. Şi, de fapt, singurul motiv cu adevărat real este cel legat de faptul că .. atunci când începi să ai scheleţi şi amintiri, s-a terminat cu adevărat copilăria.

Scheleţii ăştia atârnă greu de visele noastre. Or fi ei coloraţi, dar tot urâţi ca dracu sunt. Or fi ei surogate, dar sunt unele ale naibii de dureroase.

Am mulţi scheleţi. Şi la finalul zilei, când în liniştea camerei mele nu mai pâlpâie decât scânteiuţa aia pe care mi-o alint “suflet”, atunci când se lasă tăcerea şi nu mă vede nimeni, atunci îmi aranjez scheleţii, îi pun pe umeraşe ca să nu mototolească, îi sortez după culori şi momente şi-mi dau seama că fără ei nu aş fi de fapt eu. Că scheleţii ăştia sunt o parte importantă din mine, nicidecum o boală pe care trebuie să o stârpesc.

Aşa că suntem toţi, la rândul nostru, scheleţii altora, aşa cum şi ei sunt scheleţii noştri. Şi nu numai că nu putem, dar nici nu vrem să evacuăm dulapurile.

Status quo-ul nostru ar fi altminteri perturbat.

 

15 august august 16, 2009

Calendarul meu intrinsec este total defect. Uit mereu zile de naştere, uneori intenţionat, şi singurele momente în care-mi zbârnâie ticăitorul este atunci când se apropie ziua mea şi m-apucă pandalia cu “aoleu, am îmbătrânit”, ziua mamei şi ziua lui Merişor, chiar acum, la mijlocul junelui august.

Şi după cum am mai zis-o, reiterez conştient faptul că Meri este “to die for-ul” meu. Adecătelea persoana căreia i-aş dona cu dragă inimă o inimă – deşi pun pariu că la cât de zănatecă mă ştie, m-ar refuza din start :) )

Şi fiindcă, într-un final, va citi rândurile ‘cestea, voiam să-i transmit că ea este singurul merişor din viaţa mea, aşa cum sunt eu singura ei lulă, că nu-mi pot imagina un companion mai potrivit pentru escapadele noastre concertuale, că sunt aici şi nu am să mă mut din locşor, ca stâlpul care iera reşi cu minie acum câţiva ani, când am ieşit pentru prima dată şi am tras o beţie cu Stejar în Biblioteca din Cişmigiu.

Am avut două Mării înotând în pasta groasă de acrilic pe care mi-o numesc viaţă şi care mi-au schimbat axa de rotaţie, iar dintre ele a mai rămas ea. Şi va rămâne, căci mă voi ţine de ea aşa cum se ţinea Sherlock după indiciile lăsate de criminali. Aşa că, fată dragă, eu voi fi în umbră, chiţăind, spunând tâmpenii şi făcând aceleaşi glume de chiţcan zăpăcit. Şi ştii de ce? Fiindcă eşti singura care are curajul să-mi f*tă un pumn între ochi când greşesc, cu tot cu riscul supărării mele.

Iar cea de-a doua Mărie este ze uber Mărie. Ce-a de-a doua Mărie, prima de fapt, a fost mama. Şi da, ea e născută pe 1 aprilie şi eu pe 29 martie, fiindcă altfel povestea noastră n-ar fi început aşa cum începe o poveste care se respectă. Absenţa ei mi-a schimbat existenţa. Ea m-a învăţat să iubesc, să mă lupt, să gătesc, să îmi urmez întotdeauna visele, oricât de îndepărtate şi imposibile mi s-ar fi părut. De la ea ştiu să fiu rea şi nemiloasă cu cei care mă rănesc, să nu iert când nu se merită să iert, să am răbdare şi să mă grăbesc, să fiu eficientă şi dezorganizată, dar cu o ordine cunoscută numai de mine. Şi nu am uitat că pe 15 august ne strângeam cu toţii, şi eu uram rudele şi finii şi vecinii şi veşnicul grătar. Şi sincer, nu-mi lipseşte deloc get together-ul ăsta vetust, ci ea, care se-agita cu platouri şi salate şi cafele şi câteodată o vedeam ca pe un omuleţ de la circ care-nvârte farfurii pe beţe.

Tot mama mi-a pus în braţe “Singur pe lume” a lui Hector Malot, cândva printr-o vară, şi mi-a zis s-o citesc, că-i serios mai bună decât desenele animate. Şi am crezut-o orbeşte, m-am abandonat cititului şi am plâns pentru orfan şi câinele lui. Am citit-o trăind şi-am început să cred că există viaţă în viaţa din cărţi, care nu-i nimic altceva decât o realitate posibilă, dar neîntâmplată.

La mulţi ani deci celor două Mării, cu alte pălării, cu alte crinoline, şi-alte poveşti feline.