Nu vorbim niciodată despre ei, dintr-un instinct care ne face să credem că dacă reuşim cumva să-i ignorăm, ei vor dispărea. Şi cu toatea astea, ştim că scheleţii ăştia ne privesc în măduva oaselor, cu ochii lor inexistenţi, atunci când punem cafeaua în filtru, când ne uităm în oglindă să vedem dacă am reuşit să creştem frumos, când ne uităm pe geam să vedem dacă afară sunt nori de ploaie sau nori de vise.
Chiar acum, în timp ce tastez, un schelet se chiombeşte la monitor cu orbitele lui mai goale ca ceea ce va fi după Big Crunch, cu mâna lui fără zgârciuri şi vene bine fixată pe umărul meu. Nu vorbesc niciodată, dar noi îi auzim. De fapt, scheletele noastre interioare rezonează cu scheletele noastre spirituale.
Sunt ca nişte fantome inofensive, ca nişte poţiuni pe care le-nghiţim când vrem să ne amintim diverse. Nu trece zi în care să nu-mi îmbrăţişez scheletul-mamă şi să-l îmbrac cu vene şi carne, să-i direcţionez circuitul sângelui prin artere şi să-i pun petecul colorat sub formă de sacou, pe care-l păstrez încă în şifonier, alături de ceilalţi scheleţi. Suntem magicieni, putem să jonglăm cu scheleţii, să le dăm feţe, să le conturăm pe foi de calc personalităţi multiple, ca buchetele de flori, dar nu putem niciodată să-i facem să se mişte. Aţele nu se prind de oasele lor schiloade şi amorfe. Oricât am încerca, scheleţii trăiesc sincron cu noi şi-s concomitenţi cu creşterea noastră, dar independenţi de ceea ce am vrea noi ca ei să fie.
Când oamenii devin amintiri, unele amintiri devin scheleţi. Avem două dulapuri. Cel atârnat de cer, în care zac melanjate oasele colorate ale scheleţilor prietenoşi şi dulapul din dulap, în care zac scheleţii-amintiri pe care încercăm să-i coafăm şi rujăm, dar sunt mereu la fel de sumbri. Renunţăm la păpuşi ca să ne jucăm cu scheleţi. Nu suntem decât nişte copii care au jucăriile greşite.
Nu suntem niciodată goi cu adevărat, decât în faţa scheleţilor noştri, acei iubiţi care nu ne părăsesc niciodată, nici chiar atunci când le-am dat ultimatumul. Fiindcă-i urâm cât putem de omeneşte, pe toţi la fel, atunci când ne strică ziua privindu-ne în timp ce luăm prânzul. Fiindcă ne dorim să dispară cătuşele astea neconvenţionale, ne dorim să nu avem extensii şi aripi prea osoase pentru când vrem să zburăm. Ne dorim să dăm foc dulapurilor suspendate de neant ca să fie catharsys-ul complet. Şi, de fapt, singurul motiv cu adevărat real este cel legat de faptul că .. atunci când începi să ai scheleţi şi amintiri, s-a terminat cu adevărat copilăria.
Scheleţii ăştia atârnă greu de visele noastre. Or fi ei coloraţi, dar tot urâţi ca dracu sunt. Or fi ei surogate, dar sunt unele ale naibii de dureroase.
Am mulţi scheleţi. Şi la finalul zilei, când în liniştea camerei mele nu mai pâlpâie decât scânteiuţa aia pe care mi-o alint “suflet”, atunci când se lasă tăcerea şi nu mă vede nimeni, atunci îmi aranjez scheleţii, îi pun pe umeraşe ca să nu mototolească, îi sortez după culori şi momente şi-mi dau seama că fără ei nu aş fi de fapt eu. Că scheleţii ăştia sunt o parte importantă din mine, nicidecum o boală pe care trebuie să o stârpesc.
Aşa că suntem toţi, la rândul nostru, scheleţii altora, aşa cum şi ei sunt scheleţii noştri. Şi nu numai că nu putem, dar nici nu vrem să evacuăm dulapurile.
Status quo-ul nostru ar fi altminteri perturbat.
