am să deschid fereastra măcar să te presimţi

câteodată chiar îmi place să tac. doar câteodată.

Scheleţii coloraţi din dulapul atârnat de cer august 29, 2009

Nu vorbim niciodată despre ei, dintr-un instinct care ne face să credem că dacă reuşim cumva să-i ignorăm, ei vor dispărea. Şi cu toatea astea, ştim că scheleţii ăştia ne privesc în măduva oaselor, cu ochii lor inexistenţi, atunci când punem cafeaua în filtru, când ne uităm în oglindă să vedem dacă am reuşit să creştem frumos, când ne uităm pe geam să vedem dacă afară sunt nori de ploaie sau nori de vise.

Chiar acum, în timp ce tastez, un schelet se chiombeşte la monitor cu orbitele lui mai goale ca ceea ce va fi după Big Crunch, cu mâna lui fără zgârciuri şi vene bine fixată pe umărul meu. Nu vorbesc niciodată, dar noi îi auzim. De fapt, scheletele noastre interioare rezonează cu scheletele noastre spirituale.

Sunt ca nişte fantome inofensive, ca nişte poţiuni pe care le-nghiţim când vrem să ne amintim diverse. Nu trece zi în care să nu-mi îmbrăţişez scheletul-mamă şi să-l îmbrac cu vene şi carne, să-i direcţionez circuitul sângelui prin artere şi să-i pun petecul colorat sub formă de sacou, pe care-l păstrez încă în şifonier, alături de ceilalţi scheleţi. Suntem magicieni, putem să jonglăm cu scheleţii, să le dăm feţe, să le conturăm pe foi de calc personalităţi multiple, ca buchetele de flori, dar nu putem niciodată să-i facem să se mişte. Aţele nu se prind de oasele lor schiloade şi amorfe. Oricât am încerca, scheleţii trăiesc sincron cu noi şi-s concomitenţi cu creşterea noastră, dar independenţi de ceea ce am vrea noi ca ei să fie.

Când oamenii devin amintiri, unele amintiri devin scheleţi. Avem două dulapuri. Cel atârnat de cer, în care zac melanjate oasele colorate ale scheleţilor prietenoşi şi dulapul din dulap, în care zac scheleţii-amintiri pe care încercăm să-i coafăm şi rujăm, dar sunt mereu la fel de sumbri. Renunţăm la păpuşi ca să ne jucăm cu scheleţi. Nu suntem decât nişte copii care au jucăriile greşite.

Nu suntem niciodată goi cu adevărat, decât în faţa scheleţilor noştri, acei iubiţi care nu ne părăsesc niciodată, nici chiar atunci când le-am dat ultimatumul. Fiindcă-i urâm cât putem de omeneşte, pe toţi la fel, atunci când ne strică ziua privindu-ne în timp ce luăm prânzul. Fiindcă ne dorim să dispară cătuşele astea neconvenţionale, ne dorim să nu avem extensii şi aripi prea osoase pentru când vrem să zburăm. Ne dorim să dăm foc dulapurilor suspendate de neant ca să fie catharsys-ul complet. Şi, de fapt, singurul motiv cu adevărat real este cel legat de faptul că .. atunci când începi să ai scheleţi şi amintiri, s-a terminat cu adevărat copilăria.

Scheleţii ăştia atârnă greu de visele noastre. Or fi ei coloraţi, dar tot urâţi ca dracu sunt. Or fi ei surogate, dar sunt unele ale naibii de dureroase.

Am mulţi scheleţi. Şi la finalul zilei, când în liniştea camerei mele nu mai pâlpâie decât scânteiuţa aia pe care mi-o alint “suflet”, atunci când se lasă tăcerea şi nu mă vede nimeni, atunci îmi aranjez scheleţii, îi pun pe umeraşe ca să nu mototolească, îi sortez după culori şi momente şi-mi dau seama că fără ei nu aş fi de fapt eu. Că scheleţii ăştia sunt o parte importantă din mine, nicidecum o boală pe care trebuie să o stârpesc.

Aşa că suntem toţi, la rândul nostru, scheleţii altora, aşa cum şi ei sunt scheleţii noştri. Şi nu numai că nu putem, dar nici nu vrem să evacuăm dulapurile.

Status quo-ul nostru ar fi altminteri perturbat.

 

Olguţa iunie 22, 2009

Cu nume de contesă rătăcită undeva prin Rusia, v-o prezint în mod oficialo-virtual pe Olga, pisica intrată în viaţa mea pe geam. Tărcată şi răsfăţată, Olga mă aşteaptă de fiecare dată să vin acasă şi, din fericire, nu posedă suficiente corzi vocale ca să mă apostrofeze cum că am întârziat. Îmbucurător, zic eu.

Aşadar, sunt mândra posesoare a unei mâţe al cărei nume a fost ales premeditat. Corespondenţă rusească, pare-mi-se.

 

am să mai 25, 2009

Categorisit la 5 o'clock tea, poveşti de adormit sentimente, sertărele — perfuzii @ 12:18 am

am să ajung acasă după o călătorie interstelară

şi-am să am mâinile mânjite cu stele de mare depărtare

după ani lumină de călătorii hainele mele vor fi demodate aşa că am să-mi croiesc singură, de mână, o rochie dintr-o draperie

*

am să-mi pun deci draperii şi tivul va avea 7 centrimetri

am să merg aşa pe la universitate, să mă invidieze coconetul

să ştiu doar eu că port draperii şi că nu oricine poate vedea prin

oricum, e prea lumină-n mine ca să nu mi-o apăr de-n afară

**


toate plimbările inerente pe care le plimb când plimb

sau mă plimbă ele pe mine

cred că şi o umbrelă împotriva soarelui ar fi o idee bună

mi s-au strepezit ochii de la gustul amar pe care-l are peisajul

ochii mei văd arome.

***

am să-mi cos draperiile direct de omoplaţi, cu un ac dintr-acela mare, de care avea bunica. nu prea vedea să bage acul în aţa sau aţa în ac. o să plâng dup-aia, fiindcă am să-mi murdăresc rochia de sânge. dar am să am grijă să-mi pun în picioare pantofii roşii, special creaţi pentru călătoriile mele prin universurile anexe.

îmi place să mă plimb cu tramvaiul. mi se zgâlţâie sentimentele ca fulgii de nea din globurile acelea cu oraşe-nzăpezite. şi mi se face dor mereu când privesc şinele. de el, de mine, de amintiri şi pandante, parfumuri şi cuvinte.

****

ce bine e să dormi cu geamul întredeschis şi să simţi cum se strecoară iunie în pat lângă tine.

ce bine e să-ţi reîmprospătezi sentimentele

să miroasă a lenor şi să fie albe şi-ntinse pe sârmă la soare

curat