Din viaţa mea au plecat mulţi oameni pe care încă îi iubesc. Când am auzit-o însă pe mama plecând, nimic din ce s-a întâmplat după nu m-a mai putut atinge.
A murit bunica. Nu am simţit nimic nici după, când m-am anesteziat cu triplu sec, nu am simţit nimic a doua zi, nici a treia. La fel s-a întâmplat când a murit şi bunica din partea tatălui, pe vremea când mama încă trăia. Asta era în 2003, când aveam 13 ani. Mă crescuse de când eram un ţânc cu ochi mari, înarmat cu o groază de întrebări. Nu am putut niciodată să le iubesc, fiindcă pentru mine lumea asta începuse cu mama. Pentru mine ea a fost totul. Lumea mea a început cu ea, visele mele au crescut cu ea, pasiunile mele s-au fundamentat cu ea. Ea m-a încurajat şi cu jurnalismul, ea m-a ascultat intr-a 8-a la istorie, ea m-a lăsat întotdeauna să fac ce-mi place. Ea mă ducea săptămânal la repetiţiile pe care le aveam cu Minisong, pe vremea când voiam să fiu cântăreaţă. Ea mă lua de la karate, ea mă ducea la aerobic şi la dansuri.
Ştiu că încă nu mi-am confruntat durerea. Ştiu asta, trăiesc cu asta zilnic. Spre deosebire de tata care îmi reproşează uneori că ar trebui să fac ASE-ul- scuzaţi-mă, dar prea puţini sunt acolo din pasiune şi prea mulţi din pragmatism şi nu e nimic de condamnat în asta- deşi urăsc cifrele şi formulele şi economia, mama mi-ar fi dublat energia vitalistă investită în facultatea pe care o fac acum. Numai eu mă încurajez. Uneori mă încăpăţânez să nu-mi placă materii, doar ca să nu fie totul aşa cum ar trebui să fie.
Sunt doar un om. Ştiu că nu sunt un om ca toţi ceilalţi oameni care-şi cară plasele de plastic pe străzi. Ştiu că sunt ceva mai mult de-atât. Dar uneori mi-e tare greu să-mi amintesc asta. Uneori mi-e tare greu să mă scol din pat, fiindcă .. mi-e pur şi simplu lehamite să fac aceleaşi lucruri mereu.
Mi-e dor să mă învelească cineva când dorm, mi-e dor de parfumuri şi de mâncăruri ale căror gusturi le-am uitat de mult. Mi-e dor de locuri în care nu am ajuns niciodată, aşa cum ar fi Roma sau Paris.
Mă bucur că nu am auzit-o pe mama plecând. M-ar fi bântuit pe vecie sunetul paşilor ei îndepărtându-se de mine. Şi-aşa, singura amintire unitară pe care o am este mersul ei. Când îmi zicea că merg prea repede, aşa că rămăsesem în spate ca să mă prostesc. Şi-i vedeam mersul de femeie. Nu ştiam atunci că îmi va rămâne tatuat pe retină pentru totdeauna.
Mi-am promis în seara aceasta că nu am să mai scriu despre ea. Am să o păstrez doar pentru mine. Am terminat cu împărtăşitul mamei. Am să scriu în word, în notepad, pe şerveţele şi foi. Sunt foc, deci nu ştiu să mă lupt decât utilizând focul. Şi trebuie să o las să plece. Au trecut aproape 2 ani. 2 ani în care am regresat. 2 ani în care am ţinut-o lângă mine forţat. 2 ani în care am ţinut-o sechestrată şi în care am iubit-o nebuneşte, aşa cum rareori îţi e dat să vezi.
Nu ştiu ce om ar trebui să întâlnesc ca să mai pot iubi aşa. Sunt secătuită de sentimente momentan. Şi am să o las să plece. Am să o ascult plecând.
Eu am ajuns in punctul in care doresc sa intalnesc o fata pe care s-o iubesc nespus si ea sa-si bata joc de mine. Macar atat.
Eu inca sunt in stadiul in care sa doresc sa intalnesc o fata cu care sa pot sta la discutii interminabile si sa ma simt bine facand acest lucru impreuna cu ea. Uneori traiesc cu senzatia ca cer prea mult, asa ca las subiectul in voia sortii.
And you, Miss Perfusions , be strong and keep your head high.
eu nu-mi doresc nimic. decat liniste.