Prima chestie pe ordinea de zi este că sunt certată cu Dumnezeul creştin destul de rău. Înainte să moară mama, am crezut cum puţini au puterea să o facă. Am mers la biserică, am postit, îi citeam rugăciuni seară de seară şi speram, cum puteam s-o fac la 17 ani, că poate se va petrece minunea. Minunea nu s-a petrecut, ci dimpotrivă, am asistat la o desfăşurare de forţe divine care m-a făcut să percep ordoxismul drept fiind o religie punitivă, care are grijă să-ţi aducă aminte cât de infim şi inutil eşti prin opoziţie cu inefabilul.
Am continuat să mă rog, mai rar ce-i drept, fără să mai fiu însă pioasă. Am încercat să schimb raporturile de forţă şi să-l fac pe cel de sus să-mi fie partener la o cafea transcedentală. Am încercat să comunic cu el aşa cum vorbeam cu cei din jurul meu, în propriile mele cuvinte, fără rugăciuni învăţate pe de rost, care nu redau nicidecum modul meu de a privi lucrurile. Am încercat să-mi rezum credinţa pierdută, fiindcă în momentul în care încetezi să crezi în ceva, încetezi să trăieşti.
Zilele trecute am realizat însă că Dumnezeul creştin mi-a luat mult mai mult decât îmi va putea da vreodată înapoi. M-am săturat să aud aceleaşi explicaţii cu privire la de ce mi-a luat-o pe mama. Ba că e mai bine acolo, ba că ştie el ce face, ba că toate au un sens. Ştiu şi că mama, deşi niciodată o persoană din cale-afară de cuvioasă, a murit creştină. Am întrebat-o cu vreo săptămână înainte să moară dacă îi este frică de ceea ce va urma. Şi mi-a răspuns fără să stea vreo clipă pe gânduri că nu, fiindcă l-a regăsit pe Dumnezeu. Poate că faptul că ea i-a iertat durerea pe care i-a pricinuit-o ar fi trebuit să mă facă să cred mai mult, mai puternic, mai tare.
Dar acum mă revolt. Sufletul meu e ca un tsunami care loveşte-n ţărmurile existenţei mele. După moartea mamei am ajuns la olimpiadă, deziderat pe care mi-l conturasem dintr-a noua, am luat bacul cu o notă extrem de mare şi am intrat la două facultăţi, nimerind exact acolo unde mi-era locul. Dar ea nu a fost aici să vadă toate astea. A fost acolo. Ne-am privit ca prizonierul şi vizitatorul, prin bucata aia de plexiglas. A trebuit să ne presimtem reciproc şi să o presimt, ca să nu mă simt singură. Spunea mereu că trăieşte ca să mă vadă intrată la facultate, fiindcă eram cea mai mică din familie. A murit cu şase luni înainte de asta. A murit cu două luni înainte să fac 18 ani.
Nu numai că sunt revoltată, dar am tot dreptul să fiu aşa. Zilele astea, de când am realizat că înainte să pot crede din nou în Dumnezeu- sub aspectul lui creştin- trebuie să încep să cred din nou în mine, m-am simţit ca un gândac pe care-l striveşti şi continuă să mişte, aşa că-l mai pocneşti de câteva ori cu cartea, ca să te asiguri că i-ai împrăştiat de tot măruntaiele. M-am simţit de parcă cineva ar încerca să mă pună la punct.
Am făcut tensiune şi era să mă calce maşina. Ştiu, li se-ntâmplă tuturor, dar timingul acesta nu a părut a fi coincidenţă.
Cred în entitatea aceea supraordonată şi din egoism. Aş vrea să ştiu că moartea nu este o implozie, că nu o să mă pierd în mine- printre rărunchi care putrezesc- şi că asta a fost tot. Aş vrea să cred că nu m-am zbătut 30, 40, 50, 60, 70 de ani degeaba, ci că undeva în timp, tot ceea ce am făcut va avea coerenţă.
Ar trebui să învăţ să cred în mine şi să mă aştept ca asta să-mi fie de ajuns, fiindcă nu am altfel încotro. A trebuit să cresc brusc, fiindcă Dumnezeul creştin a avut grijă ca viaţa mea să fie plină de sincope. Şi acum, după 2 ani nici măcar nu mai ştiu cine sau ce sunt. Nu mai ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea, eu, care-mi stabilisem check pointurile măcar orientativ.
Şi după toate astea, după ce că mama va lipsi fizic să-mi zâmbească atunci când voi avea nevoie de ea, tata are grijă ca viaţa mea să nu fie niciodată echilibrată. Este egoist şi îi lipseşte cu desăvârşire fărâma aceea de spirit patern care ne-ar fi făcut atât de fericiţi. Nu s-a bucurat niciodată pentru mine din tot sufletul. Iubita lui, un Mussolini feminin, nu aduce deloc a mama şi, cu toate astea, simt că o iubeşte mai mult decât pe mine. Şi aici intervine spiritul meu posesiv, pe care eu însămi îl condamn, din moment ce-mi ador libertatea. Tata e al meu, ar trebui să mă iubească numai pe mine şi ar trebui să-şi trăiască viaţa doar în funcţie de mine, fiindcă eu sunt dovada vie a faptului că femeie aceea pe care încă o iubeşte a existat în carne şi oase. Eu sunt cel mai de preţ lucru pe care ea i l-a lăsat. Am abuzat 9 luni de căldura pântecelui ei şi numai ea ştie cât de mult a dorit ca eu să exist- de-aici şi diferenţa de 13 ani dintre mine şi sora mea. Iar el, în loc să mă divinizeze, are grijă să mă simt de parcă aş trăi într-o cutie şi de parcă l-aş incomoda.
La urma urmei, femeia nouă nu are nicio vină pentru comportamentul lui. Iar dacă se face în vreun fel vinovată, se face fiindcă nu ştie cum s-ar simţi copiii ei în locul meu. Singuri, izolaţi, autişti. Tata a accelerat procesul de autizare al sufletului meu şi a acţionat ca un catalizator la autodistrugerea mea.
Sunt o femeie acum, după 2 ani. Sunt o femeie adevărată, cu sentimente poate mult prea adevărate, poate mult prea exarcebate. Sunt o femeie care trebuie să îşi recapete credinţa şi care trebuie să înceapă să creadă din nou în lucrurile care înainte îi erau repere.
Sunt o femeie care va reuşi, într-una dintre zilele acestea, să adoarmă fară alcool, fără pastile, fără nimic. Au trecut 2 ani, Dumnezeu a luat-o pe mama şi a lăsat în urmă o femeie.
