Nu trece zi în care să mă trezesc şi să nu mă întreb de ce naiba lucrurile se-ntâmplă aşa cum se-ntâmplă. De ce suntem uneori nevoiţi să asistăm la spectacole care ne marchează pe vecie, aceste reeducări multiple la care ne supune inerent moartea cuiva drag.
Şi nu trece zi în care să nu-mi lipsească fizic mama. În jurul orei 18.00 mereu mă apuca o agitaţie de neexplicat, fiindcă ştiam că se-ntoarce ea. Şi nu aşa, oricum, ci cu orice flecuşteţ, orice gumiţă, mărţişoarele de 1 martie, o ciocolăţică, iaurt, un pliant pe care-l primea fugitiv pe stradă. Mama îmi aducea în fiecare zi câte ceva, un ceva în plus pe lângă toată grija şi răsfăţul cu care mă obişnuise. Mama mi-a crescut coarne şi m-a învăţat să fiu capricioasă şi răsfăţată. Şi pentru asta îi mulţumesc acum, când sunt înconjurată de oameni puţini, dar oameni.
Mi-e dor de ea. Nu trece zi în care să nu mă întreb în ce parte din mine a-nceput să crească tiptil, ca un embrion mic, pe care-l port oriunde cu mine. Fiindcă da, după ce pierzi un om pe care l-ai iubit atât de liber şi de firesc, amintirile încep într-adevăr să se distileze şi să se purifice, până când rămân întipărite pe scheletul tău interior doar momentele acelea, pe care le vei povesti celorlalţi. Momente luminate din interior şi care par scene rupte dintr-un film. Iar detaliile, nuanţele, îţi rămân în buzunarele de dinăuntru, ca mărunţişul pe care-l primeşti rest.
Şi mărunţişurile astea sunt ca nişte firimituri din propria ta viaţă, care, uneori, se vor transforma în ursuleţii de pluş de care ai nevoie ca să adormi. Strânsoarea aceea în braţe al cărei gust nu ţi-l mai aminteşti. Şi sunt importante, da. Sunt de fapt cele mai importante, fiindcă oamenii-s oameni în general şi-i iubeşti pentru detaliile lor, pentru cum se potrivesc sau contrastează cu lumea ta.
Vorbesc despre ea cu detaşarea unui bătrân care-şi deapănă amintirile dintr-un fuior magic. Şi asta se-ntâmplă fiindcă mi-am dat seama că sunt unii oameni pe care nu îi vei pierde niciodată. E încrustată în carnea mea, e cea mai de preţ persoană pe care o am şi singura pe care nu o voi pierde niciodată. Fiindcă uneori, mamele se transformă-n umbre, ştiu asta. Iar a mea este o umbră cu aripi, care-mi cântă noaptea cântece de leagăn pe care eu nu le aud, dar le presimt. Îi datorez mai mult decât viaţa pe care mi-a dat-o. Şi ăsta e motivul pentru care, în unele dimineţi, când mă trezesc cu ochii lipiţi de plâns, când o visez conştientizând că nu mai e şi continuu voit somnul, în dimineţile acelea în care-mi vine să dau dracului tot, tot care e un nimic urcat pe soclu, în dimineţile alea îmi târşâi fundul până-n bucătărie şi fac două cafele tari. Beau doar una. Şi-mi repet în gând că nu fac asta doar pentru mine, nu, fac asta şi pentru ea.
Chanel- Allure este parfumul mamei. Mi l-am amintit în seara asta, fiindcă m-a inundat inopinat acel sentiment care mă cuprindea când îmi petreceam serile de toamnă cu ea. Mi-e dor de felul în care-şi împletea mâinile în părul meu, mi-e dor de aluniţa ei de pe mâna dreaptă, de cicatricea de pe piciorul stâng, de căldura aceea primordială, în care mă-ntorceam de fiecare dată când lumea de-afară mă zgâria prea rău.
E greu să-nveţi să fii singur.
dacă tăcerea dintre mine şi mama ar avea un cântec, probabil că ar fi acesta.
