Câinele care iubea un termos august 31, 2009

Bă pramatie, uite cum stă treaba. Stă vertical, c-o bulină-n aer, taman fiindcă aşa-mi doresc eu, saltibanca de serviciu.  Data viitoare când ai să-mi mai citeşti titlurile şi-ai să crezi că-s tâmpite, s-ar putea să îţi dispară în mod misterios pixul preferat despre care eu deţin informaţii preţioase, pe care tu nu le cunoşti.

Ei, vezi tu, fiinţă cu pretenţii bipede, pixul acela, acela care scrie gros, cu care te semnezi aşa, doctoriceşte, pe actele de la bancă, pixul ăla mă, ăla, regele pixurilor tale este de fapt însărcinat, fiindcă .. e de fapt o pixă.  Sau un pixie, cui naiba îi mai pasă? Cert e că ar trebui să nu mai desconsideri obiectele din jurul tău. Într-o bună dimineaţă te-ai putea trezi c-un pix în ochi. Şi ştii cum se numeşte asta? Răzbunare cosmică. Fiindcă viaţa e ca o ruletă, pierzi exact când ai impresia că biluţa aia nenorocită o se te mântuiască.

Asta din fericire pentru mine înseamnă că am dresat deja câteva umbrele şi le-am iniţiat în taina învârtitului prin ploaie. Câteva dintre ele au cozile extrem de stufoase. Cam ca unele minciuni domestice, alea pe care le-ndopi cu furaje ca să crească mari, mari, doar de or fi suficient de mari încât s-astupe toate găurile. Dar vezi tu, fiinţă cu ochi mari, întotdeauna sunt prea multe găuri de astupat şi-n cele din urmă coaja firavă a oului pe care tot încerci fără izbândă să-l pui la cale se sparge în plan ideatic.

Sunt un om-pandantiv. Ai vrea să-ncap într-o fereastră mică de metal, ca să mă porţi mereu la gât, fiindcă-ţi aduc aminte de ceea ce erai atunci când ştiai să visezi. Dar ai uitat. Şi câteodată cred că am uitat şi eu. Bine, ne-nvârtim în pătrate pe diagonale, într-un terci cotidian de nedescris, ca de fapt să fim aceleaşi chichineţe din pamperşi, doar că suntem niscaiva pocniţi de mişcarea de rotaţie în creştetul acum sudat. Ah, da, şi avem picioarele mai lungi.

Vezi, tu? Am să-mi pun un castron în cap şi-am să mă prefac într-atât de bine că e o pălărie cu boruri largi încât ai să mă crezi. Fiindcă eu am să cred în castronul acela până când, doar fiindcă eu am fost suficient de gata să m-arunc în prăpastia prostiei oarbe, ea se va fi transformat pe de-a-ntregul într-o pălărie.

Ştiu, ceea ce-ţi zic n-are sens, fiindcă-s multe lacăte prin jur. Şţii, mă gândeam ce grozav ar fi ca de Crăciun, în loc de veşnicul şi clasicul, dar demodatul Moş,  să schimbăm noi povestea, doar fiindcă-mi stă în putinţă. În dimineaţa de Crăciun, fiecărui copil să-i crească diverse între omoplaţi. O căsuţă de turtă dulce, o gură de canalizare, o usă, un cui. Asta în funcţie de cât de cuminte a fost copilul în anul respectiv.

Ştii ce mi-ar creşte mie? O pereche de pantaloni de pijama bleumarin închis, străbătuţi de linii roşii. Ştii ce-aş face cu ei? Nu, nu ştii. Aş zbura. Aş fi singurul om care ar folosi pe post de paraşută o pereche de pantaloni. Mi-ar flutura cusuţi de omoplaţi cracii pijamalei mele, pe care eu i-aş iubi fără să fac discriminări între ei.  Sau un burlan. Dacă mi-ar creşte un burlan, aş avea grijă să-l răsucesc şi să învăţ să cânt la el. Fiindcă nu ai făcut nimic în viaţa asta până când nu ai învăţat să cânţi la burlan. E ceva mai uşor decât cântatul la jgheab sau la şindrilă. E ca şi cum ai cânta la frunză.

Am fost muşcată de multe ori de toate fanteziile astea care mă leagă încă de koh-i-noor-ul vieţii mele. Locul acela moale din mine, ca burta unei scoici, în care toate ideile astea devin fiinţe, locul acela din mine, gravid perpetuu cu toate cioburile care puse la un loc alcătuiesc un vitraliu. Toate fanteziile astea, împotriva cărora nu există vaccin. Dacă antirabicul şi antitetanosul s-au inventat, antivisul nu.

Nu-mi pot îmblânzi imaginaţia. Şi nici nu vreau. Eu nu a trebuit să-mi mănânc toate legumele din farfurie, ele au vrut să fie mâncate de mine. Bobul acela de porumb pe care-l strângeam între degete până când ieşea din el mărgica aia albă, ca semilunele de pe unghiile noastre, bobul acela de porumb era un univers mic, care depindea de mine aşa cum Pământul nostru era între măselele altui copil, un copil cosmic, răzgâiat. Verdele îngheţatei era obţinut din pene de papagal, iar torturile mele de nisip erau cele mai geniale şi maiestuoase capodopere de cofetar.

Sunt încă uşor de rănit, ca o broască ţestoasă a cărei carapace încă nu s-a format. Dar am învăţat să plachez fără să-mi fie frică.

****

V-am spus povestea câinelui care iubea un termos?

După ce a amuşinat de câteva ori chestia fusiformă, făcută dintr-un metal argintiu, câinele cu ochi de gheaţă şi coada de covrig incomplet a început să alerge vesel în jurul ei, bucurându-se de căldura pe care o emana. Nu ştia ce era în termosul acela şi, franc vorbind, nici nu-i păsa prea tare.

Scheleţii coloraţi din dulapul atârnat de cer august 29, 2009

Nu vorbim niciodată despre ei, dintr-un instinct care ne face să credem că dacă reuşim cumva să-i ignorăm, ei vor dispărea. Şi cu toatea astea, ştim că scheleţii ăştia ne privesc în măduva oaselor, cu ochii lor inexistenţi, atunci când punem cafeaua în filtru, când ne uităm în oglindă să vedem dacă am reuşit să creştem frumos, când ne uităm pe geam să vedem dacă afară sunt nori de ploaie sau nori de vise.

Chiar acum, în timp ce tastez, un schelet se chiombeşte la monitor cu orbitele lui mai goale ca ceea ce va fi după Big Crunch, cu mâna lui fără zgârciuri şi vene bine fixată pe umărul meu. Nu vorbesc niciodată, dar noi îi auzim. De fapt, scheletele noastre interioare rezonează cu scheletele noastre spirituale.

Sunt ca nişte fantome inofensive, ca nişte poţiuni pe care le-nghiţim când vrem să ne amintim diverse. Nu trece zi în care să nu-mi îmbrăţişez scheletul-mamă şi să-l îmbrac cu vene şi carne, să-i direcţionez circuitul sângelui prin artere şi să-i pun petecul colorat sub formă de sacou, pe care-l păstrez încă în şifonier, alături de ceilalţi scheleţi. Suntem magicieni, putem să jonglăm cu scheleţii, să le dăm feţe, să le conturăm pe foi de calc personalităţi multiple, ca buchetele de flori, dar nu putem niciodată să-i facem să se mişte. Aţele nu se prind de oasele lor schiloade şi amorfe. Oricât am încerca, scheleţii trăiesc sincron cu noi şi-s concomitenţi cu creşterea noastră, dar independenţi de ceea ce am vrea noi ca ei să fie.

Când oamenii devin amintiri, unele amintiri devin scheleţi. Avem două dulapuri. Cel atârnat de cer, în care zac melanjate oasele colorate ale scheleţilor prietenoşi şi dulapul din dulap, în care zac scheleţii-amintiri pe care încercăm să-i coafăm şi rujăm, dar sunt mereu la fel de sumbri. Renunţăm la păpuşi ca să ne jucăm cu scheleţi. Nu suntem decât nişte copii care au jucăriile greşite.

Nu suntem niciodată goi cu adevărat, decât în faţa scheleţilor noştri, acei iubiţi care nu ne părăsesc niciodată, nici chiar atunci când le-am dat ultimatumul. Fiindcă-i urâm cât putem de omeneşte, pe toţi la fel, atunci când ne strică ziua privindu-ne în timp ce luăm prânzul. Fiindcă ne dorim să dispară cătuşele astea neconvenţionale, ne dorim să nu avem extensii şi aripi prea osoase pentru când vrem să zburăm. Ne dorim să dăm foc dulapurilor suspendate de neant ca să fie catharsys-ul complet. Şi, de fapt, singurul motiv cu adevărat real este cel legat de faptul că .. atunci când începi să ai scheleţi şi amintiri, s-a terminat cu adevărat copilăria.

Scheleţii ăştia atârnă greu de visele noastre. Or fi ei coloraţi, dar tot urâţi ca dracu sunt. Or fi ei surogate, dar sunt unele ale naibii de dureroase.

Am mulţi scheleţi. Şi la finalul zilei, când în liniştea camerei mele nu mai pâlpâie decât scânteiuţa aia pe care mi-o alint “suflet”, atunci când se lasă tăcerea şi nu mă vede nimeni, atunci îmi aranjez scheleţii, îi pun pe umeraşe ca să nu mototolească, îi sortez după culori şi momente şi-mi dau seama că fără ei nu aş fi de fapt eu. Că scheleţii ăştia sunt o parte importantă din mine, nicidecum o boală pe care trebuie să o stârpesc.

Aşa că suntem toţi, la rândul nostru, scheleţii altora, aşa cum şi ei sunt scheleţii noştri. Şi nu numai că nu putem, dar nici nu vrem să evacuăm dulapurile.

Status quo-ul nostru ar fi altminteri perturbat.

15 august august 16, 2009

Calendarul meu intrinsec este total defect. Uit mereu zile de naştere, uneori intenţionat, şi singurele momente în care-mi zbârnâie ticăitorul este atunci când se apropie ziua mea şi m-apucă pandalia cu “aoleu, am îmbătrânit”, ziua mamei şi ziua lui Merişor, chiar acum, la mijlocul junelui august.

Şi după cum am mai zis-o, reiterez conştient faptul că Meri este “to die for-ul” meu. Adecătelea persoana căreia i-aş dona cu dragă inimă o inimă – deşi pun pariu că la cât de zănatecă mă ştie, m-ar refuza din start )

Şi fiindcă, într-un final, va citi rândurile ‘cestea, voiam să-i transmit că ea este singurul merişor din viaţa mea, aşa cum sunt eu singura ei lulă, că nu-mi pot imagina un companion mai potrivit pentru escapadele noastre concertuale, că sunt aici şi nu am să mă mut din locşor, ca stâlpul care iera reşi cu minie acum câţiva ani, când am ieşit pentru prima dată şi am tras o beţie cu Stejar în Biblioteca din Cişmigiu.

Am avut două Mării înotând în pasta groasă de acrilic pe care mi-o numesc viaţă şi care mi-au schimbat axa de rotaţie, iar dintre ele a mai rămas ea. Şi va rămâne, căci mă voi ţine de ea aşa cum se ţinea Sherlock după indiciile lăsate de criminali. Aşa că, fată dragă, eu voi fi în umbră, chiţăind, spunând tâmpenii şi făcând aceleaşi glume de chiţcan zăpăcit. Şi ştii de ce? Fiindcă eşti singura care are curajul să-mi f*tă un pumn între ochi când greşesc, cu tot cu riscul supărării mele.

Iar cea de-a doua Mărie este ze uber Mărie. Ce-a de-a doua Mărie, prima de fapt, a fost mama. Şi da, ea e născută pe 1 aprilie şi eu pe 29 martie, fiindcă altfel povestea noastră n-ar fi început aşa cum începe o poveste care se respectă. Absenţa ei mi-a schimbat existenţa. Ea m-a învăţat să iubesc, să mă lupt, să gătesc, să îmi urmez întotdeauna visele, oricât de îndepărtate şi imposibile mi s-ar fi părut. De la ea ştiu să fiu rea şi nemiloasă cu cei care mă rănesc, să nu iert când nu se merită să iert, să am răbdare şi să mă grăbesc, să fiu eficientă şi dezorganizată, dar cu o ordine cunoscută numai de mine. Şi nu am uitat că pe 15 august ne strângeam cu toţii, şi eu uram rudele şi finii şi vecinii şi veşnicul grătar. Şi sincer, nu-mi lipseşte deloc get together-ul ăsta vetust, ci ea, care se-agita cu platouri şi salate şi cafele şi câteodată o vedeam ca pe un omuleţ de la circ care-nvârte farfurii pe beţe.

Tot mama mi-a pus în braţe “Singur pe lume” a lui Hector Malot, cândva printr-o vară, şi mi-a zis s-o citesc, că-i serios mai bună decât desenele animate. Şi am crezut-o orbeşte, m-am abandonat cititului şi am plâns pentru orfan şi câinele lui. Am citit-o trăind şi-am început să cred că există viaţă în viaţa din cărţi, care nu-i nimic altceva decât o realitate posibilă, dar neîntâmplată.

La mulţi ani deci celor două Mării, cu alte pălării, cu alte crinoline, şi-alte poveşti feline.