Live fast and die young iulie 24, 2009

Nu sunt multe lucruri pe care le ştiu a face extrem de bine. Dar am învăţat într-atât de bine să mă apăr încât îmi pot converti cu cea mai mare uşurinţă tristeţea în nervi.

Şi după multe scrumiere umplute, pahare golite de votcă şi uneori abandonate pe masă fără pic de regret, după discuţii interminabile, după întrebările retorice angoasante şi imaginile care izbesc şi rănesc fiindcă au marginile rupte de undeva din tine, trece revolta. Revoluţiile nu sunt ceva constant. Altminteri, nu ar mai avea niciun fel de însemnătate.

Revolta contează atunci când în urma ei, tu eşti cel care sfârşeşte prin a fi revoluţionat.

Şi am realizat zilele astea, de când sunt în locul ăsta, atât de familiar, atât de al meu deşi-s departe de entitatea casei mele, că viaţa nu e nicidecum complicată. Uneori, he’s not that into you, cum zicea Miranda din Sex and the City. Uneori, te complici singur şi-ţi induci tristeţea, fiindcă de bine ori de rău, zvâcnirile emoţionale ne propulsează. Ele sunt forţa noastră motrică.

Şi a trecut tornada, cu care mi-am tapetat interiorul. Oricum sunt un om-furtună, contez doar atunci când reuşesc să izbesc.

Şi înveţi, când rămâi singur, să te iubeşti. Iar la finalul zilei, singurul lucru care mai are importanţă e că eşti bine cu tine însuţi. Că acţiunile tale nu au rănit prin laşitate, ci prin curaj.

Nu sunt singură. Sunt oameni care au sărit după mine când cădeam. Care m-au plesnit când aveam nevoie să mă trezesc. Oameni care au ştiut că aveam nevoie de şoc ca să-mi revin. Oameni care m-au iubit când eu uitasem să fac asta. Şi cel mai important, oamenii ăştia au crezut în mine chiar şi-atunci când nu aveau nici cel mai mic motiv să facă asta. Şi-n mare parte, pentru a nu-i dezamăgi pe ei, m-am regăsit pe mine.

Aşa că e bine acum şi e linişte. Bean bag-ul nu a fost nicicând mai călduros ca aseară, când închideam ochii şi nu mai vedeam link-uri, ci soarele. Şi eram pe mare, pluteam în direcţii noi. Fiindcă orice-ar fi, life’s a bitch that gives wonderful blowjobs.

Aşadar, hai să trăim fără aşteptări şi să aşteptăm minuni când nu credem în ele. Viaţa-i frumoasă, fir-ar mama ei să fie.

Faith always loses hope iulie 21, 2009

Acum plec. Şi nu mă mai întorc. Când o să reuşesc să nu mai am nervi, am să scriu. Am să-ţi scriu.

Până atunci, I’m dead to you. As dead as one can be.

Extraveral, engage. Altminteri o să vadă România o tornadă pe bune.

No quake will split the ground iulie 7, 2009

Am 19 ani. Şi-n viaţa asta am învăţat că unii oameni te vor aduna bucăţică-bucăţică în momentul în care te lichefiezi. Că unii vor aduce mopul să-ţi fută şi mai rău stările alea de suicid. Că unii sunt indiferenţi. Că sunt aceia din umbră cărora încă le mai pasă de tine, fiindcă i-ai cutremurat într-un fel sau altul. Sunt oameni şi oameni.

Şi cea mai importantă chestie referitoare la oameni mi-a fost spusă de mama, pe vremea când ştia că trebuie să învăţ să îmi ţin singură scutul ca să mă apăr de lumea de-afară. Şi-anume, că unii oameni vin şi pleacă. Şi cel mai important dintre oamenii ăştia a fost chiar ea.

Şi-aşa mi-am luat şuturi în cur sau m-am pocnit singură cu propria-mi tărtăcuţă de pereţii albaştri ai camerei mele- noroc că am lavabilă pe ei. Şi-aşa mi-am muşcat buzele şi m-am răsfăţat pe o groază de peroane pe care am aşteptat oameni care nu s-au mai întors niciodată. Şi-am plâns, am stat cu sticla de votcă lângă mine ca ultima rapandulă, am exorcizat sentimente, m-am ajutat cum am putut, m-am clătinat periculos deasupra prăpastiei, dar niciodată, niciodată nu am căzut.

Fiindcă m-a avertizat mama şi eu nu am crezut nicio clipă că unii oameni mă vor dezamăgi. Nici după ce m-a dezamăgit ea însăşi lăsându-mă să mă lupt singură cu balauri de care nu eram conştientă până când nu a mai fost să fie lângă mine. Am crezut şi-n ţară, şi-n cei care au plecat. Şi i-am privit plecând, i-am condus la aeroport şi-n gări şi m-am consolat cu gândul că plecarea înseamnă şi reîntoarcere.

Nu-i nimic, încă trăiesc sub deviza că orice lovitură te face mai puternic şi-ţi dezvoltă şi mai mult instinctele. Fiecare plecare m-a făcut să mă conving că ei nu au plecat din cauza mea, ci din laşitate. Fiecare om a lăsat o dâră de avion pe cerul vieţii mele, pe care încă o preţuiesc, deşi cu mulţi nu am mai vorbit de când am uitat cum e atunci când e bine. Fiindcă sunt oamenii şi ceilalţi. Sunt oameni care te vor îmbrăţisa şi-ţi vor spune că-s cu tine până la final, chiar dacă semidreptele voastre nu se mai intersectează. Sunt oamenii. Aceia care te flanchează şi te-mbuibă cu îngheţată şi-ţi plătesc alcoolul când tu nu mai ai cu ce. Sunt aceia care ar vrea să-ţi spună că te smiorcăi ca un copilandru debusolat, dar nu o fac din simplul motiv că ştiu că asta nu te-ar ajuta cu nimic, ci te-ar afunda şi mai rău în trăirile alea negative pe care le tot experimentezi.

Sunt ăia sinceri, cărora nu le putea păsa mai puţin. Şi apreciezi asta.

Sunt cei care nu se comportă cu tine de parcă ţi-ar lipsi antebraţul stâng şi partea dreaptă a creierului. Cei care-ţi amintesc că nu eşti banal. Cei care-ţi iubesc detaliile şi subtilităţile.

Şi pe lângă toţi aceştia, eşti tu. Singur, plouat şi înfrigurat. Te adăposteşti sub o umbrelă care ţi-a crescut de pe umăr, special pentru ploaia asta care te răneşte acum cu stropii mari şi uzi. E propria ta furtună, asta e cel mai frustrant.

Înveţi să-ţi fii tot ce-ţi lipseşte.