am să mai 25, 2009

am să ajung acasă după o călătorie interstelară

şi-am să am mâinile mânjite cu stele de mare depărtare

după ani lumină de călătorii hainele mele vor fi demodate aşa că am să-mi croiesc singură, de mână, o rochie dintr-o draperie

*

am să-mi pun deci draperii şi tivul va avea 7 centrimetri

am să merg aşa pe la universitate, să mă invidieze coconetul

să ştiu doar eu că port draperii şi că nu oricine poate vedea prin

oricum, e prea lumină-n mine ca să nu mi-o apăr de-n afară

**

toate plimbările inerente pe care le plimb când mă plimb

sau mă plimbă ele pe mine

cred că şi o umbrelă împotriva soarelui ar fi o idee bună

mi s-au strepezit ochii de la gustul amar pe care-l are peisajul

ochii mei văd arome.

***

am să-mi cos draperiile direct de omoplaţi, cu un ac dintr-acela mare, de care avea bunica. nu prea vedea să bage acul în aţa sau aţa în ac. o să plâng dup-aia, fiindcă am să-mi murdăresc rochia de sânge. dar am să am grijă să-mi pun în picioare pantofii roşii, special creaţi pentru călătoriile mele prin universurile anexe.

îmi place să mă plimb cu tramvaiul. mi se zgâlţâie sentimentele ca fulgii de nea din globurile acelea cu oraşe-nzăpezite. şi mi se face dor mereu când privesc şinele. de el, de mine, de amintiri şi pandante, parfumuri şi cuvinte.

****

ce bine e să dormi cu geamul întredeschis şi să simţi cum se strecoară iunie în pat lângă tine.

ce bine e să-ţi reîmprospătezi sentimentele

să miroasă a lenor şi să fie albe şi-ntinse pe sârmă la soare

curat

Urăsc mai 18, 2009

.. să fiu bolnavă. Pe deasupra, să fiu convinsă că totul se petrece în cutiuţa mea craniană. Că probabil nu e nimic grav. Nici nu cred că e grav. E mai degrabă sâcâitor, anost, angoasant şi inutil.

Şi mi-e dor de mama. De iasomiile şi bujorii cu ea. De copacii înfloriţi cu ea. De liniştea ei şi de ochii ei mari şi negri în care eu eram aşa cum ar trebui să fiu şi acum. Adică bine. Starea aia de amorţeală dulce, de spleen – dar nu dintr-acela bolnăvicios şi stresant, ci starea de numărat oamenii în bluze verzi cu buze roşii cu ochi înfurtunaţi şi certaţi cu bastonaşele şi bulinuţele.

Nu-s nebună, nu-s nebună, nu-s nebună şi ce simt nu e self induced. Nu are cum să fie, nu trebuie să fie, nu va fi. Şi va trece, la fel cum s-a aglutinat cu restul vieţii şi depersonalizarea. Nu cred în stres. Oare ar trebui să-ncep de-acum? Câte cuvinte inutile. Bleah.