Portret aprilie 28, 2009

Hai să vorbim un pic despre soră-mea.

Cândva ieşea mică şi înverşunată din pântecul mamei, împărţind frenetic ţipete şi pumni de bebeluş în dreapta şi în stânga. A fost prima şi timp de 13 ani – până când am binevoit eu a coborî cu tot cu placentă şi vise multe din mama- cea mai cea. Soră-mea seamănă în partea mamei. Aşa mi se pare. Ochii migdalaţi, negri, părul brunet, mimica şi felul în care îşi împleteşte mâinile în gesturi. Da, ale mamei, categoric.

Andreea era iniţial pentru mine gestapo. Adică, na, imaginaţi-vă un cretinel atomic de 3-4 ani şi o puştoaică de 17 care ar face orice altceva în afară de a sta cu surioara. E absolut firesc. Însă ea mă disciplina, eu fugeam la mama s-o pârăsc, eu dădeam vina pe ea, ea pe mine, îi distrugeam fardurile şi mă fascinau cerceii ei (btw, stimabilă Andreeeeeee, să ştii că sunt în posesia unor cercei de-ai tăi, nişte flori albastre superbe – mhahahaha).

Mă rog, soră-mea mai avea momente în care şi-ar fi dorit ca eu să fiu un ţânţar pe care să-l storcoşească de perete. Şi ea pentru mine era cea care putea să facă ce voia. Bine, uneori îmi făcea cartofi prăjiţi cu ouă ochiuri- şi mă punea să mestec de multe ori înainte să înghit şi sandwichuri cu brânză rasă şi roşii tăiate feliuţe rotunde. Ţipa la mine, dar uneori îmi aducea jucărele din senin. Ţin minte şi acum bulldog-ul roz, pufos, cu mănuşi de box. Şi cărţile de colorat. Copiii nu uită niciodată. Serios, aşa cum nu am să uit că matracuca de la 5, Alexandra pe numele-i de botez, mi-a furat pantofii albi şi ochelarii de la păpuşa Barbie pe care mi-o trimisese soră-mea. Niciodată.

Şi uite aşa, cândva prin ‘96, când eu eram un cartofior de şase ani, soră-mea a plecat spre meleaguri în care există autostrăzi şi Tim Hortons. Şi am perceput momentul drept fiind .. scăparea de cicăleala şi uneori frica pe care mi-o inspira Andreea. Apoi, la ceva timp am înţeles că ea nu avea să se mai întoarcă prea curând. Şi mi-a fost pentru prima oară dor de cineva. Lipsea. Şi eu nu ştiam să-i dau nume acestei chestii, aşa că atunci când mă întreba mama dacă mi-e dor de ea, ziceam mereu că “nu”, că habar nu aveam ce înseamnă.

Ca atare, am crescut departe una de cealaltă. Şi nu aşa, la o distanţă de trei străzi, ci cu 10.000 de kilometri. Şi ştii ce este extrem de ciudat? Că am rămas una lângă cealaltă. Că anul trecut în ianuarie, când amândouă am rămas fără mama, am dormit împreună în patul meu minuscul şi numai noi ştiam ce era în sufletele noastre. Era bine lângă ea, fiindcă tic tac-ul inimii ei e cunoscut şi molcom. Numai noi ştim cum am încăput, cu visele şi fricile noastre, cu dezamăgirile şi revolta.

Nu ştiu dacă l-a regăsit pe dumnezeu. Eu nu. Eu sunt încă undeva, pe drum, cu trei cămile şi multe bagaje. Şi încă-s revoltată, mute mode, căci nu-nţeleg nimic. La dracu nimic! M-am săturat ca toata viaţa mea, mirifica şi inegalabila existenţă-mi, să se învârtă în jurul morţii mamei, care e un fel gaură neagră. Totul ajunge acolo. Trăiesc trecutul, 2007-ele, 2008-ul. Înainte şi după ce a murit ea. Nu sunt în 2009. Mi-am tuns părul, mă fardez altfel şi sacoul negru cumpărat în 2006 nu mă mai sperie, ci dimpotrivă, merge de minune cu teneşi şi-un maiou colorat. Port mai des cercei, nu mai fumez şi nu mai pot să beau atât de mult alcool ca-n 2007. Dar eu tot acolo am rămas, de fapt. Lângă patul ei, privind-o tâmp, fugind de realitatea aceea pe care o trăiesc acum.

Ştiu că majoritatea oamenilor care citesc ce scriu aici (adică cei 7-8 ) se aşteaptă ca eu să fiu vreo copiliţă cu ochii mari şi goi, hălăduind pe străzi fără sens, eventual cu o tristeţe irecuperabilă întipărită pe fiecare centimetru de piele, dar lucrurile stau total diferit. Am tristeţea întipărită în ochi, dar trebuie să treci de multe obstacole ca să înveţi să o percepi.

Diferenţa dintre 2007 şi acum constă în faptul că acum îmi place să mă plimb singură. Mi-am amintit asta acuşica. Şi sunt un om veselache. Sunt stupid de veselă şi mă zbânţui pe The Strokes prin metrou, citesc, zâmbesc din senin. Şi durerea trăieşte în paralel cu mine. Timpul trecut trăieşte cu mine.

Şi ştiu că un singur om de pe planeta asta trece prin ce trec eu şi simte ce simt eu. Andreea. Acolo, departe, unde e lumea ei criptică, acolo sentimentele noastre corespund. Ne privim una pe cealaltă de la kilometri ăştia şi realizăm că suntem singure. Că numai noi ştim ce-i cu furtunile lăuntrice şi cu binele exterior.

Şi moartea mamei ne-a apropiat, fiindcă brusc am rămas doar noi. Noi şi restul. Noi, în cubul nostru fără un colţ de pe un stâlp de curent, undeva în tot terciul omenesc. Am rămas ale nimănui, cum binevoieşte bunică-mea a-mi repeta circular. Am rămas avându-ne doar una pe cealaltă. Şi pe Andreea o iubesc, nu numai fiindcă avem aceiaşi ochi, aceeaşi mamă, aceleaşi mâini, ci fiindcă Andreea ştie să mă aibă doar pentru ea cum nu ştie nimeni altcineva, fiindcă mă ascultă şi bombăne, şi fiindcă în ea trăieşte bucăţica de mama de care eu încă am nevoie.

Pe Andreea o iubesc fiindcă .. uneori e o soră-mamă.

intravenos aprilie 24, 2009

despre dumnezeu nu vorbesc niciodată

fiindcă îl văd pe lascăr, plimbându-se printre oameni

cu ochelarii de soare pe vârful nasului

 

şi mă-ntreb adesea ce mi-ar zice dacă l-aş pune să-mi scrijelească un autograf pe o crenguţă de măr înflorit

oare ar face asta folosindu-şi genele

sau pectoralii divini

sau poate încruntându-se şi mişcându-şi degetul sfidător prin smogul bucureştean îmi va spune că sunt o ignorantă insolentă dar insolită ce-i drept cu pretenţii vetuste şi mă va strivi sub greutatea falangei

şi eu îi voi zâmbi şi el va face ca gura mea să se deşire şi să am în loc de dinţi meteoriţi fierbinţi şi eu voi ţipa şi plânge şi el va  face ca în loc de ochi să am doi magneţi cu poli opuşi

şi se va distra dându-mi zoom in şi zoom out şi fit to screen

şi va face să-mi crească o aripă pe talpă şi aripa va fi mai mare decât mine

 vor fi o aripă şi eu cu ochii grei şi cu meteoriţi în gură şi nu voi putea să îmi mişc braţele

 

asfaltul va deveni smoală, dumnezeu va adormi, eu mă voi lichefia şi voi fi un embrion

lumea se va contracta şi ne va respira şi voi trăi voi trăi pe bune câteva secunde apocalipsa

 

dar dumnezeu e un moşuleţ cu barbă dat naibii, mă va reconstrui ca într-unul dintre tablourile lui brauner

voi avea ceasuri în loc de degete

multe triunghiuri şi anestetic

şi plastilină în loc de picioare

şi gleznă, pe gleznă-mi va creşte un aspirator

şi un taifun

 

şi-l voi întreba pe dumnezeu de ce se joacă mârşav cu mine

şi el îmi va răspunde că arhanghelii trebuie să sufere

că martirii trebuie să sufere

că toţi trebuie să suferim

dacă nu vrem să murim.

 

eram obosită, aşa că i-am zis lui dumnezeu că eu vreau să mor cândva

că şi asta e o experienţă demnă de luat în considerare

 

 

a fost consternat şi-apoi şi-a deschis gura mare şi-i vedeam stelele şi constelaţiile şi mişcările de revoluţie şi de rotaţie vedeam un tic şi-un tac un A şi-un B şi ne vedeam pe noi oamenii într-o pungă eco şi-un cort şi standul de ziare de la 1 mai unde vânzătoarea nebună fumează kent lung

şi-a zis

că sunt doar un om prost şi mic şi că ar trebui să ne plouă cu multe căni pline ochi cu cafea neagră şi aburindă ca să ne trezim

şi vorbea cu mine dar eu vizualizam aburii

şi el ştia

 

şi brusc am redevenit suficient de mică pentru mine şi mare pentru ceilalţi şi viaţa mea era la locul în ei în geantă la fel şi pudriera şi ziarul şi portofelul şi agenda

 

şi dumnezeu era un turist care se plimba pe lascăr şi eu eram grăbită, nu el

el are tot timpul să se plimbe pe lascăr

Blue Monday aprilie 13, 2009

Înainte să mă apuc să îmi beau cafeaua şi să plonjez direct într-un proiect despre Roma Antică, trebuie să vă anunţ în mod oficial că sunt mai mult decât revoltată. Mi-au pornit organele o revoluţie de catifea. O coincidenţă mai mult decât morbidă, despre care refuz să vorbesc, deoarece asta ar însemna că zămislesc monstrul din pământ şi să-i spun să existe. Şi asta, asta nu voi face, fiindcă-i şade bine-n chip de umbră.

 

În afară de asta, trebuie să vă comunic că am luat decizia de a nu-mi mai intensifica trăirile şi de a-mi continua viaţa pe-acelaşi iamb, cu-aceeaşi rimă-mbrăţişată, expunându-mi rana cu foarte mare precauţie. Din motive lesne de înţeles, dând cu capul în pragul prea mic pentru înălţimea-mi (sic! Andrew!), am decis să mă schingiuiesc niţeluş înghesuindu-mă în patul lui Procust. Am să-mi păstrez doar visele sus, în locuri pe care nu o să ajungă niciodată ochii mei fizici să le vadă. Şi-n carneţelul în care scriu ca o apucată prin tramvaie şi metrouri, pe bănci şi pe străzi pe care nu le cunosc după nume ci doar după miros.

Carneţelul acela sunt eu şi paginile rupte din el sunt coastele mele

şi e primăvară fiindcă iarna ne-a reamintit că am uitat

să fim fericiţi

mă răsucesc în juru-mi, ca o panglică de joc sportiv

încerc să-mi îmbrăţişez tristeţile şi să le denumesc în speranţa că aşa 

vor binevoi a pleca.

dar morţii nu pleacă niciodată

atâta timp cât nu-i conduci la peronul de pe care să se urce-n tren

 

Nu-i nimic, îmi zic, se mai întâmplă şi rahaturi în viaţa asta. Şi se mai întâmplă ca unii oameni să fie rahatul care ţi se-ntâmplă. Dar ce naiba mai contează şi ăştia când există cearceafurile colorate, dimineţile târzii, ceaiurile elegante şi travaliul creaţiei? Plimbările lungi prin parc, zâmbete, pătură din trupul celuilalt, visele comune şi magnoliile care se scutură de petale. Şi-acum spuneţi-mi voi mie de poate un rahat să înţeleagă frumuseţea petalelor scuturânde? Desigur că nu.  Când singurul tău ţel în viaţă este să-i mânjeşti pe ceilalţi cu propriile-ţi frustrări, ce mai contează împrejurul tău? 

 

Şi asta, dragii moşului, asta este trist. Să nu crezi că-ţi pot creşte copaci pe omoplaţi,  să nu ştii că-ţi poţi tapeta castelul lui kafka pe şolduri, să crezi că-s nebună dacă-mi iod sau catod ceva versuri privitoare la cuburi în urechi, să am ochi în loc de sfârcuri, trompe de elefant în loc de mâini, să fiu saltimbanc în loc de om şi om în loc de femeie, să fiu femeie-n loc de tine şi să ne-nnodăm în lungi escapade poetice, cu centre de greutate care se resping-atrag, castor şi pollux.  De fapt, pe şolduri nu l-aş tapeta pe kafka, fiindcă alegoriile-uşi nu-s tocmai pe placul meu. Dar mi-aş tatua un fluture, în loc să-nfig ace în creierul lui micuţ, care să-i strivească antenele de o pânză. Da, aş colecţiona siluete de fluturi pe mine însămi.

Vreau să-mi rătăcesc sexul, să mă-nvârt în cercuri zile-ntregi fiindcă eu cred într-o divinitate sferică, vreau să fiu zile-ntregi altcineva şi totuşi la fel de mine. Şi-s fericită, chiar dacă lipsesc multe bucăţi din puzzle.

 

Fiindcă dacă mă îndepărtez un pic de masa pe care am sortat bucăţelele pe culori şi forme, dacă ies un pic din textul acesta şi privesc totul dintr-un departe feeric şi-aglomerat cu tot felul de gâze-gânduri, văd că se va termina frumos.  Se vor potrivi toate într-un final fără rahaţi. 

M-am mai liniştit. Trăiesc scriind şi scriu trăind şi nu mulţi înţeleg cât de fireşti îmi sunt cuvintele. Nu mulţi ştiu că stâlpii de curent au suflet şi că ghimpii de pe garduri au identitate chiar şi-atunci când îţi zdrelesc pielea.  Dar câţiva, fără aere de erudiţie, înţeleg că nu e nimic de înţeles pe lumea asta. Când totul are sens, de ce să nu dezarticulăm totul?

 

Ca atare, să nu ne poticnim în rahaţi. Şi dacă totuşi călcăm în ei, să nu murmurăm niciun “la naiba”, ci să păşim elegant înainte. Eventual ne luăm altă pereche de pantofi. Nu-i aşa că-s subtilă în analogii?

 

***

 

Mulţumiri Deei pentru frumoasele cuvinte. Nu ştiu dacă m-aş fi putut autocaracteriza mai bine decât a făcut-o ea. Şi da, plâng pe mute.