Au descoperit înăuntru o casă, o cheie sol, un embrion cu o floare-n loc de nucleu, speranţe cristalizate care s-au lichefiat la contactul cu aerul şi multe vibraţii. Şi culori. Undeva, între pancreas şi splină, stomac şi intestine, inimă şi plămâni, am găsit un curcubeu care era încă viu.
Are metabolismul optimist. Identitate. Da, pielea îi miroase aşa cum mirosea copilăria, a cacao cu biscuiţi romstar, a simplitate şi bucurie sinceră la mărunţişuri. Tălpile îi miros a mărar, iar din genunchi îi curge smirnă. În loc de retine are papile gustative şi-n loc de papile gustative are retine. Ciudate conexiuni neuronale. Reţeaua ei nervoasă se ţese concentric, egal, ca o pânză de păianjen, în jurul unui ochi de un albastru zdrobitor care-o priveşte-n omuleţ, omuleţ ce atârnă sfidător de sus în jos, sau de jos în sus.
Anatomia ei sfidează legea gravitaţiei. În cutia toracică toate organele, cu sertărele, cufăraşe, post it-uri şi alte remindere, au aripi şi zburătăcesc de colo colo. Când ea doarme, dorm şi ele. Câte unul stă de pază. În seara asta de veghe în lanul de alizee intercostale stă o mitocondrie.
Înăuntru sunt 22 de grade. E bine. E ca o zi caldă de primăvară. Înfloresc, căzând pradă, zambile şi narcise şi brânduşe. Înăuntrul ei e martie. E mereu martie. Şi-aprilie. Şi-atât.
Şi timpul i se scurge prin vene, ţinând loc de plasmă. O apă chioară la prima vedere, important în microscop. Fundamental, am putea spune. Are rol consitutiv în fizionomia ei de păsări-lăţi-lungilă. Suficient de lungă, de lată, de aromată. Îşi deşurubează buricele degetelor şi din degetul mic de la mâna stângă curge şofran, din inelar cuişoare, din mijlociu roşu, din arătător iepuraşi şi din degetul mare i se scurg ochii. Apoi, din degetul mare al mâinii drepte îi cad cai convecşi verzi pe pereţi, din arătător scorţisoară, din mijlociu codiţe împletite, din inelar gumă de mestecat d-aia mişto de face baloane şi din degetul mic îi curg coajă rasă de portocala şi rom.
Şi undeva, deasupra rinichiului stâng am găsit un cozonac. În loc de vezică urinară are un lac de acumulare cu baraj artificial. Doar că e folosit pe post de loc în care se depozitează meticulos, aranjate alandalalalalalala, tot felul de comete şi de constelaţii şi de moş crăciuni din plastic.
În loc de ovare are două căi lactee. Şi momentan ovarul stâng, supranumit Bamă nu discută cu ovarul drept, Păstârnac. S-au certat în urma unei partide intense de balet.
Şi embrionul, da. Piatra ei filozofală, descoperită vie, pulsând în ritm de fanfară militară. Strident, speriat, confuz, embrionul are în citoplasmă amintiri din vieţi anterioare, niţică ataraxie şi-un insolit care rezidă în capacitatea lui de-a fi gravid c-un alt embrion. Un embrion însărcinat cu mântuirea lumii.
Şi cel mai ciudat e că am descoperit în ţesutul ei musculos buzunare. Mii de buzunare cu mii de răvaşe cu mii de poveşti cu mii de frânturi din suprafeşe terestre acvatice aeriene cu mii de speranţe şi vise şi vertijuri şi furtuni şi musoni de vară şi toamnă şi primăvară şi iarnă şi ameţesc prea repede şi are gust de baclava, dar nu mă pot opri fiindcă mişcarea asta circulară mă linişteşte şi-mi aranjează frica precum biluţele unei socotitoare, dispersând-o, liniştindu-mă.
Am mai găsit monştri pufoşi, prietenoşi şi răpciugoşi. Am găsit o lămâine. Şi poate, nefiresc, cel mai ciudat a fost că într-o excrescenţă lăuntrică, pitită bine într-un joc de autofaţea, având consistenţă gelatinoasă şi fiind opacă, mic, în siguranţă şi dormind m-am găsit pe mine însumi.
Şi-am întrebat neantul ieşit la promenadă pe glandele ei endocrine, l-am întrebat pe cine disec, cine e această ea.
“Înăuntru nu există frontiere delimitate chirurgical şi bisturiul ăla disecă persoana greşită.”
