3 martie 31, 2009

Este, pare-mi-se, o cifră magică. Nu vă impacientaţi, zilele astea am trăit mai mult prin real decât prin imaginar, aşa că nu urmează o poveste despre cei trei feţi cu stea în frunte, trei prinţi, trei porţi, trei labirinturi, trei iepuraşi pufoşi extratereştri sau trei ouă ochiuri.

 

Eu sunt la al treilea buletin. Fiindcă am prins o nouă lege, prin care ni se schimbă buletinele la 4 ani, căci fizionomia noastră -după explicaţiile savante şi zemoase ale doamnei de făcea pozulicile- oscilează şi se modifică drastic şi .. da. Deci .. ne autodesfigurăm cu timpul. Sau ne desfigurează timpul. 

Şi .. am de azi încă un motiv să nu vreau să fiu mare. Direcţia de taxe şi impozite.  Doamne, am stat la coada aia jumătate de oră fiindcă trebuia să achit 7 lei. 7!! Şi tipele de la ghişeu se moşmondesc cu-atâta graţie, încât ai putea să le premiezi cu o mică statuetă în formă de melc care mănâncă un croissant cu unt şi-şi soarbe cafeaua (îmi imaginez că trebuie să aibă guriţe miliiiiiimetrice melcuţii). Dacă aveau mai multe scaune m-aş fi pus să mai citesc ceva, deoarece cu siguranţă aş fi terminat un capitol-două. 

 

După ce am achitat taxa începutului şi sfârşitului de identitate, m-am dus să cumpăr un timbru fiscal. De care? Că-s pe valori. L-am nimerit după îndelungi discuţii cu oficianta. Eram ca nuca şi peretele, aşa, total pe lângă. Diferenţa consta însă în faptul că eu nu lucram acolo. Pe mine nu mă plătea nimeni ca să nu ştiu.

 

Apoi panichează-te ladylike, că nu-ţi găseşti certificatul de naştereee, aoleu, nu mai ai identitatee, aoleu, ce te faci, aoleu, iată-l stând la taclale cu diploma de bac într-un chiloţel de plastic. Apoi ia una bucată figură paternă şi actul de proprietate al casei cu tine şi du-te la secţie. 

Şi la secţie ca-n filmele alea western, de se roteşte un ghem dintr-acela spinos prin faţa barului. Îmbucurător, desigur, căci asta denotă faptul că în ţara noastră criminalitatea e ţinută-n lesă, cu tot cu botniţă şi oameni ai unei legi cu trei centimetri mai înaltă decât noi. Şi aveam toate actele, eram mobilizată şi energică şi le arătam originale şi copii şi .. mi s-a zis că eu sunt şefă acasă la mine, nu la ele. Să-mi fie ruşine, că-s o pramatie care vrea să cucerească lumea! Bwahaha. Şi-am început taman cu secţia de poliţie. Prin urmare, fiţi altruişti acasă şi-acolo moderat, să nu se supere pereţii. 

 

Ei, şi apoi mirifica poză. Şi mi-am scos eu tot arsenalul. Pufuleţi de obrăjiori, dermatograful Meemee – mă foloseam aşadar în scopuri estetice de ciobul de oglindă  malefică şi nesimţită care-ţi scotea în ochi şi defectele sufleteşti. Şi-apoi poza, în care nu arătam (sic!!) ca o potârniche de nisip mişcător. Nu, arătam uman. Chestie care m-a bucurat infinit de mult. 

 

Şi spre deosebire de ultima dată, acum nu mi-a zis să-mi scot zuluful din ochi. 

 

Într-un molcom final, totul s-a terminat cu bine şi-a început cu un timbru fiscal, alergătură şi speranţe-n van că va fi simplu. Dar nu e. Mama ei de birocraţie.

La conclusion d’aujourd’hui martie 31, 2009

Viaţa e o metonimie.

Cândva martie 30, 2009

.. ne ajungeau pufuleţii pentru a fi cu adevărat fericiţi- sau fericite, că eram şase fete în gaşcă. Ieşeam afară în papuci cu arici şi haine alese alandala, care nu se potriveau de niciun fel. Singurul criteriu pe baza căruia le alegeam era dacă erau sau nu curate. Şi nu ne păsa, fiindcă ajungea puţinul acela. Poate fiindcă atunci cutia era mult mai mică decât acum. Poate că am rămas noi la fel, în esenţă, dar a crescut cutia.

 

Împărţeam o sticlă de cola, niscaiva bere şi cumpăram vin roşu ieftin de la buticul din tablă de peste drum. Citeam revistele de adolescente frustrate şi râdeam la rubrica de sex în care unele credeau că rămân însărcinate dacă se masturbează cu duşul. Bine, ne-a luat ceva până când am aflat şi noi ce-i aia masturbare.

Şi-apoi ne scriam una celeilalte în oracole, poveşti pe pagini întregi, scenarii, poezii. Eu mereu scriam poezii şi ele le citeau. Da, scriu deja de şapte ani. Şi-atunci nu aş fi crezut niciodată că va dura atât. Pagini de-agende mâzgălite cu tot felul de poezioare a la eminescu, patetice şi doldora de rime cretine. Şi nici măcar o singură secundă nu s-a gândit vreuna să-mi spună că scriu ca un păpuşoi. Deşi aşa era. Şi o cizmă ar fi fost mai inspirată.

Şi ne certam ca la uşa cortului, ne speriam de gândaci la trei dimineaţa pe stradă, nu ne era frică de nimic – sau de fapt eram speriate de bombe, dar nu recunoştea niciuna-, luam cutii de bere şi ne pictam pe faţă de Halloween, deşi noi credeam că-i pe 30 octombrie, hălăduiam străzile alea în lung şi-n lat şi eram cele mai misandre dintre feministe. Ba mai mult, pe la anumite ore, câteodată toate ne uitam la aceeaşi telenovelă, cu-acelaşi Jose Armando, pe care ne certam toate şase. Şi eu mereu pierdeam, că eram cea mai mică.

Înainte să mă operez de apendicită mi-am luat adio de la ele, pe rând, fiind ferm convinsă c-am s-o mierlesc. Şi mama, care a dormit serile alea lângă mine, înghesuită pe un scaun fără spătar. Acum urăsc spitalele frenetic, sunt bezmetică de fiecare dată când vine vorba de medici şi-am început să mă dezmeticesc şi să realizez că pentru doctori suntem ca nişte hălci de carne. E o repulsie aproape bolnavă, fizică, pe care-am dobândit-o de când au înţepat-o pe mama idioţii ăia de şapte ori în coloană pentru o anestezie epidurală. Stăteam lângă ea la spital şi citeam Pompiliu Constantinescu, îmi făceam fişe de lectură şi numai Arghezi, în psalmii lui, se mai ruga atât de intens  să fie cineva acolo. 

 

Şi eram fericite, cu pufuleţii noştri, apoi cu berile, apoi cu ţigările, apoi cu poveştile şi serile petrecute în faţa porţii. Şi cum ne strigam una pe cealaltă, fiindcă noi nu aveam mobile, să ne dăm sms-uri şi beep-uri, fiindcă nici nu ne trebuiau, franc vorbind şi fiindcă astea erau vocalizele noastre zilnice.

 

Şi-apoi am cunoscut moartea şi-o parte din noi, mică, s-a cangrenat şi a căzut. Am început să ne decojim de copilărie şi să realizăm că micul nostru univers nu-i ferit de intemperii. Ba dimpotrivă, un mic fir de nisip care-ţi intră-n ochi poate să schimbe toate culorile dimprejur. Dar noi am ţinut falanga hoplitică neclintită, ne-am apărat cum am ştiut una pe cealaltă şi ne-am mărturisit una alteia durerile până când a ajuns să ne doară la fel pe toate şase. Şi n-a fost uşor. 

 

N-a fost uşor să-mi rămână mici pantalonii. Nu. A fost dureros. Da. 

 

Şi deunăzi stăteam aşa, ca tâmpa, uitându-mă la o clădire de pe C.A. Rosetti cu ochi mari şi curioşi. Şi norii erau frumoşi. Aş fi vrut să fac o poză. Dar nu aveam cu ce. Şi contrasta în mod plăcut albastrul cerului cu roşul cărămizilor care se vedeau sub tencuială- ca nişte dinţi coloraţi. Acum fericirea e mai .. concentrată. E densă. Ca o gelatină. Dacă te izbeşte ai senzaţia că ţi-a rămas între ochi, dar de fapt e doar o simplă senzaţie. Cred că e senzaţia de fericire. Nu mai e pufuleţi, e punga. Înţelegi? 

 

Am împlinit ieri 19 ani şi-mi dau seama că eram mai bătrână în punctul acela în care se intersectează coordonatele ox şi oy. La o zi ştiam mai mult decât acum. Dar ne tâmpeşte mişcarea de rotaţie probabil. Şi nu vreau să uit să mă bucur şi să iscodesc prin lumea asta aşa cum se joacă hamsterii prin talaş. Fiindcă asta m-a ţinut în viaţă până acum. Spiritual. Minunarea perpetuă de lucruri insignifiante, dar atât de importante, fără de care nimic nu ar fi la fel. Cum este sarea. Sau acadelele. Sau norii cu forme ciudate. Sau amintirile şi modul în care le păstrăm şi le restaurăm. Întrebările retorice. Toate astea.

 

Trecem prin tot felul de site şi filtre până când din noi rămân idei. Şi viaţa-i un catharsys. E .. un ceva mare, în care ne zbatem şi noi ca nişte peştişori aurii care rămân pe fundul unei mocirle care se evaporă. Dar e bine, da.