am să deschid fereastra măcar să te presimţi

câteodată chiar îmi place să tac. doar câteodată.

Pe Maria Rosetti februarie 2, 2009

Cred în drumuri iniţiatice, în expediţii de revelare a propriul sine. Descoperiri intrinseci.

Şi drumul de ieri, de pe Maria Rosetti a avut acel iz de iniţiere. Singură, cu gluga pe cap, geaca albă, fularul tras peste nas, arătam ca o omidă. Şi mergeam singură, fără să aud exteriorul, fiind acolo fără să fiu, de fapt, acolo.

Şi era luminată strada, era pustie- deşi au trecut câţiva indivizi ciudaţi pe lângă mine şi deşi probabil că şi eu arătam la fel ca ei în lumina difuză a nopţii. Şi la un moment dat, lângă o scară de bloc, pe jos, stătea o femeie bătrână, înconjurată de cartoane, de cârpe şi zdrenţe. Trona acolo, pe mormanul ei murdar, pe casa ei. Probabil că nu mai ştia ce înseamnă acasă.

Şi iniţial am trecut de ea. Apoi ceva din mine s-a surpat şi m-am întors. I-am întins o bancnotă de 1 leu- deşi acum am mustrări, puteam să-i dau mai mult. I-a apucat nerăbdătoare. Avea ochii tulburi. Şi cu un gest mai degrabă de om nebun a apucat smucit hârtia şi a pupat-o. Avea privirea aceea care te sperie şi înfiorează până în măduva spinării, a nebunilor care privesc nebunul din tine, căruia tu îi vezi doar umbra, dar nu-l cunoşti.

Şi-atunci am înţeles Melancolia lui Blaga. Şi cum îl durea imensa lume ca o rană. Am simţit durerea aceea globală. Mă dureau continentele pe rând, mă duream eu pe mine însămi. Mă duream şi nu ştiam de ce. Mă durea femeia aia- ah, Doamne, greu de crezut cum te poate afecta o asemenea întâmplare.

Bătrânii. Cum poate cineva să dispună de ei ca de nişte ambalaje? Odată ce lucrul care constituie suportul ambalajului este consumat, să-l arunci aşa, fără să-ţi pese? Şi problema e mai complicată, vorbim de nişte oameni, nu de nişte carcase. Sau da, nişte carcase cu suflete, sentimente, carcase hămesite, uitate. Carcase care plâng.

Bătrânii sunt oameni. Toţi suntem oameni. Şi uneori suntem atât de inumani, încât .. femeia aceea m-a durut.

Şi-am continuat să merg pe Maria Rosetti, aşa cum am mers prin viaţă. Am aşteptat să se facă verde, călcând prin mocirle, privind înainte, mereu înainte. M-am uitat la restaurante şi la oameni şi am admirat oamenii din oameni, sechestraţi. Şi nu-i cunoşteam, eram o străină într-o geacă albă suficient de inconştientă încât să se plimbe noaptea pe Maria Rosetti. Eram nimeni.

şi am ajuns pe strada pe care era casa în care am intrat unde era cald şi bine şi unde m-am simţit acasă deşi nu era acasa mea.

Mi-am îmbrăţişat identitatea şi m-am bucurat că o am. Fiindcă mie-mi sunt nimic, dar altcuiva îi sunt ceva. Un ceva esenţial care-i transferă viul din el.

 

Leave a Reply