Vine? februarie 26, 2009

-Eu zic că e paralelipiped.

-E cub, ce, nu vezi bine?

-E sferă.

 

-E trist..

-Nu. Zâmbeşte.

-Nu vedeţi că e plictisit?

 

-Se uită pe geam.

-Şi parcă şi la tavan.

-Parcă priveşte prin noi.

 

-Nu, eu tot cred că e trist.

-De ce să fie trist, mă? L-am spălat, parfumat, îngrijit, l-am hrănit. Ba chiar mai mult, l-am lăsat să-şi facă şi siesta. I-am pus muzică, a adormit pe pieptul meu, l-am drăgălit. M-am jucat cu el. I-am făcut cunoştinţă cu toţi prietenii mei, imaginari sau nu. Îmi ştie toţi pereţii din casă. I-am zis povestea lui Jo, fetiţa care jonglează cu buline şi ceainice. I-am prezentat toate cănile mele preferate şi ne-am făcut planuri împreună. Pe viitor vrem să ne construim o căsuţă din turtă dulce. Şi-o să ningă cu zahăr pudră..

-Taci, taci, taci. Uită-te la el, mic şi speriat de bombe. Tremură. Stai. Ba nu. Îţi tremură ţie mâna. De ce îţi tremură mâna?

-Fiindcă e frig. Închide geamul ăla.

-Păi dacă vine primăvara şi găseşte geamul închis are să creadă că nu o vrem şi-are să plece. 

-Ba nu, că o să fim atente.

-În fine, uită-te ce făţucă tristă are. Fiindcă nu poate să zburde liber, să privească liber cerul, să-şi aleagă singur calea. Nu poate să alerge, să se sperie, să fie el însuşi, fiindcă nu poate exista fără tine.

-Şi eu zic să-l eliberezi, adăugă Thelma tăios.

-Dar nu e atât de uşor, oftă Louise.

-Când e uşor? întrebă sarcastic zâna.

 

În seara aceea Louise i-a desenat ochi cu un creion care avea vârf moale, i-a cântat câteva acorduri la chitară şi a adormit cu el în braţe. Dimineaţă i-a aruncat ocheade lascive, în speranţa că se va întămpla o minune.

A adulmecat pereţii, dorind să simtă parfumul unei minuni, însă în casă nu plutea decât aroma dimineţii. Şi-a pus de cafea. A oftat din nou şi apoi a început să cânte “Scoală-te, scoală-te, puturosuleeee.. Nu mă scol, nu mă scol, că mi-e tare sominicuţă somnicuţă somn”. Era un cântec pe care i-l cânta mama ei atunci când era un ţânc. Acum îl mai auzea câteodată venind din camera fără ferestre.

L-a pus pe suport, l-a sărutat pe căpşorul mic, a luat o linguriţă şi a început să-i spargă delicat coaja. Oul fusese dezvirginat. Doi ochi o fixau pe Louise de dinăuntrul scoarţei albe. Crescură pe dinăuntru, exact pe locul pe care ea îi desenase.

Venise primăvara.

Nu a fost mereu frumos februarie 25, 2009

Nici măcar nu a fost mereu bine. Nu au fost mereu culori. Luminaaaaa. Ah, lumina a ajuns când ne zbăteam ultima oară aripile, în încercarea de a ieşi din băltoaca în care eclozasem.

Că de fapt, asta facem cu toţii. Ne mulţumim cu băltoaca, ne-ndrăgostim de ea, ne trăim acolo toata viaţa, mulţumiţi, satisfăcuţi, fără să avem remuşcări că nu am vrut mai mult, orice-ar fi mai multul acela.

Ideea este alta. Te rog să iei loc. 

În timp ce vorbea, Louise îşi ţinuse privirea aţintită într-un punct de pe podea. Nu avusese nicio grimasă, nu tresărise deloc. Părea mai degrabă că vorbeşte singură decât cu cineva anume. Doar în momentul în care l-a invitat să se aşeze, a schiţat un zâmbet şi s-a apropiat de geam.

 

Uite.  Eu nu sunt o persoană. Sunt un omuleţ. Şi am frici. Cinez cu ele, uneori le sunt eu felul principal. Uneori îmi visez coşmarurile ziua şi-mi trăiesc visele noaptea.  Şi alteori sunt veselă doar fiindcă nu plouă. Uneori mă indispun florile. Mi se pare că mă privesc înciudate, fiindcă eu nu prind rădăcini.

Privitor la rădăcini, dragă domn, trebuie să-ţi mărturisesc că mi-eşti într-atât de drag încât .. Încât aş vrea să-mi crească rădăcini pe lângă tine. Sau pe tine, dar deja divagăm. Important e că lângă tine uit de fricile furnici care mă tachinează câteodată.  Şi da, pentru mine asta înseamnă mult. Nu sunt obişnuită cu lipsa de frică. În general, pentru a mă proteja mi-am ridicat ziduri, mi-am întărit baricadele, am cărat saci de nisip şi am dormit în cazarmă. M-am antrenat o bună perioadă de timp ca să nu  simt nimic. Şi credeam că-s indiferentă. Că nu-mi poate străpunge nimeni liniile.

Şi, stimate domn, m-am înşelat amarnic. Fiindcă iată, după cum bine ai observat, ţi-am făcut loc. Şi regret că nu am suficient spaţiu. Că în loc să-mi amenajez interiorul cu tapet colorat, canapele asortate, perdele mătăsoase, flori şi ceai cu scorţişoară, ai găsit baricade, praf, ciment. 

Şi de altfel, nu ai depus eforturi pentru a-mi dărâma zidurile. Nu ai forţat nimic. Ai ciocănit la uşă, ai fluturat steagul alb, în semn de pace, ai zâmbit şi eu am deschis binevoitoare uşa şi te-am lăsat să intri, fiindcă, deşi atunci nu aş fi recunoscut în veci asta, eram singură. Şi poate şi oleacă deprimată, dar asta este irelevant.

Şi ai trecut toate probele  de foc. Fiindcă în loc de clasicele fursecuri cu migdale şi ceaiul negru, am avut grijă să te pun să separi nisipul de boabele de mac, să zbori, să fii saltimbanc. Şi-n schimb îţi dădeam bucăţele mici din mine, poate amintiri sau cuvinte. Şi acum, monsenieur, mi-eşti indispensabil şi necesar, iar eu însămi îmi sunt inutilă, căci .. căci eu nu mă fac pe-atât de fericită pe cât mă faci tu. Într-adevăr, este posibil să sesizezi o incoerenţă în logica mea, poate chiar să mă acuzi cum că aş fi iraţională. Şi nu neg niciuna dintre aceste două juste opinii, fiindcă-s al naibii de vinovată. Dacă mi-ar sta în putinţă, aş pleda cu vinovat şi mi-aş ispăşi veselă pedeapsa. Pedeapsă care pentru unii sau alţii ar fi dezastruoasă.

 

Dar pentru mine nu e chiar aşa. Fiindcă nu aş fi închisă, ci dimpotrivă, aş fi liberă. M-ai eliberat din tranşee, din băltoaca mocirloasă şi mi-ai reamintit că există şi altceva.  Desigur, un lucru cert este că … sentimentele se lasă cu morţi şi răniţi.  Dar asta nu contează. Şi nu a contat niciodată. Fiindcă rănile pot fi privite drept fiind sculpturi în tine însuţi.

Şi scopul acestei conversaţii- în care nu ţi-am dat răgazul să răspunzi- este acela de a-ţi spune că nu-s perfectă. La naiba, am prostul obicei de a repeta evidentul. Încerc să-ţi spun că se-ntămplă rar să îmi stea părul bine, să nu-mi curgă rimelul, să nu am buzele uscate, să mă fardez în mod simetric la ambii ochi. Uneori nu-s suficient de precaută. 

Şi, fiindcă nu puteam să închei, dragul meu, decât într-un mod la fel de evident, lasă-mă să-ţi mulţumesc că mi-ai mutat băltoaca, ţi-ai adjudecat-o şi îndrăgit-o şi ai adus-o aproape de ţărmul mării, într-atât de aproape, încât m-am transformat în reflux.

Şi deci, fii tu fluxul meu. 

 

Louise s-a îndepărtat de lângă geam,  şi-a mişcat mâna de parcă ar dirija unei orchestre imaginare să se oprească din cântat şi s-a întors spre el, speriată, aşteptând un semn. 

El o privea impasibil de pe scaunul fără spătar. S-a înclinat un pic înspre dreapta şi apoi a căzut pe covor.

Louise uitase că vorbea cu ursuleţul de pluş.

n’est pas possible februarie 3, 2009

Pun la cale marea cu sarea de ceva vreme acum şi, la naiba, nu-mi iese. Marea e învolburată şi strâmbă şi-i şuie şi-i acră în loc să fie sărată.

Şi sarea-i, ei bine, sarea-i mult prea statică, nu sare mai deloc.

Şi perseverez şi-aşa mă enervez că nu-mi iese. Hmpfff.

Ar trebui probabil să-ncep să pun la cale altă mare cu-altă sare. Nu?