Există un motiv pentru care acest blog se numeşte perfuzii. Nu înţeleg de ce nu am scris asta până acum, dar cred că toţi avem momente în care avem nevoie de perfuzii. Fie după o operaţie grea, perfuziile propriu zise cu glicerină, fie în viaţa spirituală, perfuziile acelea de culoare. Oamenii-moleculă, care ţi se strecoară prin fiecare venă, care trăiesc şi pulsează odată cu tine, care sunt dezamâgiţi şi plâng odată cu tine, care-şi coboară umărul pentru ca tu să te poţi sprijini de al lor, care ştiu să renunţe la ochii lor ca să vadă lumea prin ochii tăi.
oameni moleculă suntem cu toţii câteodată. şi e reconfortant să ştii că te poţi abandona pentru ca lumea să-ţi fie servită din perspectiva altcuiva. uneori e bine să ştii că ai putea muri pentru cineva, fiindcă asta înseamnă că eşti capabil de sacrificiu. şi, în general, am muri cu toţii pentru cineva. şi murim. murim de dragul cuiva, murim fiindcă suntem dezamăgiţi, murim de dor, murim şi ne resuscităm şi lăsăm în urmă bucăţi cangrenate de suflet, contaminate de ceilalţi, ale căror valori le înveninează pe ale noastre.
murim, fiindcă altfel nu ştim a trăi. murim, fiindcă altfel nu am aprecia viaţa. ne lipsesc oameni fiindcă altfel nu am şti să le apreciem prezenţa. ne este dor fiindcă altfel am fi trişti. avem nevoie de perfuzii şi de aparate şi câteodată avem nevoie de aparate care să ne ţină în viaţă când uităm să respirăm. câteodată avem nevoie de baterii conectate la inimi şi de întrerupătoarele de lângă noi ca să aprindem lumina.
stăm singuri, lipiţi unul de altul în beznă, înveliţi cu pereţi, poate cu pături dintr-acelea care ne zgârie pielea şi ne place să credem că suntem soldaţi în tranşee, că purtăm războaie cu ceea ce noi credem că ar fi viaţa. din când în când, atunci când ceva din noi înfloreşte în lumină, ne găsim atât de aproape unul de altul, atât de conectaţi, încât ne dăm seama că iubim. ne dăm seama că nu putem funcţiona unul fără celălalt. că fiecare este un organ al celuilalt, indispensabil aceluia pentru a trăi.
E toamnă. Ia-mă în braţe şi hai să fim, fără să mai stingem lumina, fără să mai rupem, fără să mai renunţăm. Hai să fim cu toţii ceea ce unul singur e prea puţin ca să fie. Hai să ne închegăm şi lipim, hai să ne întrepătrundem până când oasele mele vor fi mâinile tale şi ochii tăi vor fi buzele mele şi inima mea va fi forţa ta propulsatoare. Hai să fim o cană de ceai din care ies aburi, hai să fim un nor mult prea sus pentru a fi văzut de jos. Hai să ne fie dor şi să plângem şi să ne enervăm, hai să răcim, să avem febră, frisoane, doar ca să ne însănătoşim.
Hai să ne cumpărăm o coardă şi să-mi fac codiţe şi tu să ai pistrui şi să ne jucăm faţea şi să ne aruncăm cablurile şi telefoanele şi să ne deconectăm. Hai să ne smotocim în zăpadă şi să avem nasurile roşii şi mâinile îngheţate şi hai să râdem fiindcă unul dintre noi şi-a agăţat şoseta în prag şi acum are o gaură în ea. Hai să mâncăm vată pe băţ şi hai să ne răsfăţam şi să plângem fiindcă nu putem ajunge în spaţiu, când noi nici măcar nu vrem spaţiu între noi, nici nu există spaţiu, e doar o iluzie totul.
E toamnă. Şi mor multe. Şi e frig, da, e atât de frig încât oasele ni se transformă în sticlă şi la cele mai mici zdruncinături riscăm să ne spargem. Şi poate că lumea e ca un mare frigider.
Dar trăiesc. După ce am mers de-a buşilea, după ce mi s-au strepezit dinţii de la gustul amar al durerii, după ce am murit odată cu mama ca să învăţ să trăiesc singură, după ce am renunţat la tot ce m-ar fi îngreunat, după ce am aruncat sacii de nisip din balon, după ce am plâns, după ce am regretat, după ce mi-am pierdut şi recâştigat speranţa, după ce am realizat că există oameni cu care vreau să-mi petrec toată viaţa, am realizat că trăiesc.
Mi-e dor de mama. Imaginea ei e imprimată pe tapetul dinăuntrul meu. Şi zâmbetele ei, atingerea ei, mânile, încheieturile, aluniţa de pe abdomen, zgârietura de pe picior, ochii mari, nasul, buzele, părul, mama e toată înăuntrul meu, mică, în siguranţă. Se leagănă pe visele mele, adoarme la căldură, trăieşte în unghere din mine pe care nu credeam că le va umple cineva vreodată cu lumină. Mi-e dor de mama fiindcă îmi puneam capul pe pieptul ei şi-mi auzeam propria inimă. Auzeam inima noastră cum bate în pieptul ei. Şi inima aceea continuă să bată acum în pieptul meu. Fără ecou, dar se zbate.
Inimi şi dame şi ceaiuri, cafele, ţigări, culori, fustă plisată, sandale albe, sacou colorat, sclipici, auriu, cercei, ruj roşu, dermatograf, pantofii negri, dungi, dulciuri, mâncare de casă, certuri, dansez pentru tine, cărţi, păsări-lăţi-lungilă, analize, 1mai, şcoală, sedinţe cu părinţii, santa rico, imtd serv prest srl, contabilitate, consultanţă, vise, facultate, planuri, inel de logodnă, verighete, cruciuliţă.
amalgam, oameni-moleculă, liberi. nu suntem liberi aici, dar înăuntru da.
