fâs septembrie 25, 2008

Căcat. Da, nu e frumos să încep aşa. E dezgustător. În fine, căcatul se întâmplă să fi devenit în zilele astea o stare de spirit perpetuă, un fel de ataraxie, lalaaaaa. Nu se întâmplă nimic. Uneori e mişto aşa, că-i pace. Uneori e plictisitor, dar supravieţuieşti. Uneori te obişnuieşti. Uneori treci de obişnuinţă şi-ncep frisoanele.

Nimic, nimic, nimic nou sub soare. În afară de M., da, când sunt cu ea sunt fericită. E o stare ciudată, ca un buton de off/ on happy mood. Acasă, acum, când sunt singură, mi-e frică să dorm singură. Fac pipi, dar mi-e lene să merg la baie. În general, mă acosta vreun aurolac sau mă agăţa vreun tip care are ca principală stratagemă bravada, dar zilele astea, zilele astea le-am petrecut că o cârtiţă. Am avut grijă să trec neobservată peste tot, mai mult de frică (dar de ce naiba mi-e frică?), fără să interacţionez cu nimeni şi am aşteptat să se întâmple ceva neobişnuit, care să schimbe traiectoria ultimelor zile. M-am întors în muşuroi tristă. De fapt, ar fi trebuit să fac eu ceva ieşti din comun. Gen să mă dezbrac în Victoriei, să umblu cu o pancartă în braţe, să cânt cu voce tare în 41.

Deci, pe scurt, fâs. Nici nu ştiu dacă vreau să se schimbe ceva, dar simt că am nevoie de asta. Ceva. Poate câştig la loto. Cred că şi dacă aş călca într-un rahat aş fi mai satisfăcută, s-ar schimba ceva, talpa tenisului meu.

Zi-le Regino, poate o să plouă cu pisici şi câini. Măcar asta. Şi da, mâine-mi fac supă. Chiar dacă-i ultimul lucru pe care-l fac, mâine zeama aia cu morcovi, cartofi şi ceapă va pluti în farfuria mea. Sau castron.

Jazz for life septembrie 22, 2008

“Iubesc jazz-ul. Oh Doamne, iar dansez singură”… Louise a stins lumina şi a început să se legene în ritmul melodiei. A închis ochii. Pe partea cealaltă a pleopelor purta eşarfă, ochelari rotunzi cu ramă groasă şi pantofi cu bot rotund. Louis Armstrong cânta Kiss of fire într-un băruleţ plin până la refuz. Şi ce dacă nu e loc? Ea se leagăna. Jazz-ul e un fel de jogging pentru suflet.

de seară septembrie 22, 2008

Îmi place toamna atunci când îmi îngheaţă vârful nasului. Câteodată am impresia că are propria lui minte. Vârful nasului meu are propria lui minte.

Şi îmi ţin mâinile pe cana de ceai de mere, scorţişoară şi stafide. Aburii sunt tare simpatici. Ei curg de jos în sus. De fapt, când vine vorba de ceai, gravitaţia devine ceva foarte relativ. Şi eu… aş vrea să mă îmbrăţişeze cineva ca să-mi ţină de cald. Şi să tacă lângă mine.

Mi s-a întâmplat o dată sau de două ori să simt că cineva chiar mă strânge în braţe. Şi a fost aşa, niţică revelaţie, niţică dezamăgire că am aflat târziu ce-nseamnă să fii în braţele cuiva.

Azi şi ieri şi alaltăieri şi răsalaltăieri şi ziua de dinaintea lui răsalaltăieri şi tot aşa am realizat că eram un om mai simpatic şi mai agreabil când eram romantică. Pur şi simplu, într-o zi m-am trezit deposedată de sentimente şi am devenit un cartof. Literally. Înainte eram veşnic îndrăgostită, fie că era o idee, o chitară, un tip pe care nu aveam să-l revăd. La metrou, la Universitate, în ploaie, toamnă sau vară, mă aşteptam la ceva. Un zâmbet, un bilet cu un număr de telefon, o invitaţie la cafea, să fiu stropită din cap până în picioare de o maşină care a trecut în viteză printr-o băltoacă din faţa mea şi şoferul să nu mă înjure, ci să mă cheme la o gogoaşă (sic!) pentru a-şi cere scuze.

Mă aşteptam ca oamenii să fie buni şi eram descumpănită dacă nu era aşa. Înjuram mai puţin. Fumam. Mi-e dor să fumez. Da, da, nu e bine. Dar eu m-am iubit când fumam. Dacă nu aş fi mirosit ca ultimul beţiv din cârciumă a tutun.. De fapt, nu. Am renunţat la fumat pentru mine şi nu regret. E mai bine. Măcar voinţă să am, dacă altceva nu mai e.

Nu ştiu dacă mi-e dor de mine de-atunci sau mi-e dor de un eu din viitor. Nu ştiu dacă m-am schimbat în bine sau în rău, dacă am experienţă, sau sunt un bluf. Nu ştiu dacă-s proastă, naivă sau am făcut alegerile pe care trebuia să le fac. Nu sunt mulţumită cu mine şi nu mă simt niciodată frumoasă. Şi când dorm am complexe. Sunt prea exigentă. Dorm prea mult. Mi-e mult prea frică. Ar trebui să mă obişnuiesc cu ideea de singurătate. Încă mai cred că o să mor călcată de maşină. Pe refugiul tramvaiului mă simt întotdeauna ca un top model. Trăiesc în multe lumi. Lumea reală, lumea căştilor mele – lume în care nu se poate strecura nimeni altcineva în afară de mine. Mi-e dor de atâtea persoane şi-s o laşă fiindcă prefer să tac, să las timpul să treacă, să cred că o să uit.

Nu sunt un om bun. Nu fac fapte bune. Nu i-am cumpărat mamei aproape niciodată cadou de 8 martie. Nu am răbadare. Vreau prea multe.

Şi mă simt aiurea, atât de aiurea. Parcă toţi cresc, toţi evoluează, iar eu rămân aceeaşi moluscă insipidă, cu aceleaşi glume, aceleaşi gesturi, aceleaşi gânduri. Da, mă simt ca o măsuţă de sufragerie pe care cineva a uitat s-o şteargă de praf de prea mult timp.

[ Jack Johnson- No other way]