Nu știu cum mă simt, fiindcă nu-s capabilă să mă așez la starea mea. Pendulez ca un ceas anapoda, care dă din limbi în toate direcțiile. Aparent, faptul că-s leagăn de stări, adesea opuse, mă face să mă simt vie. Nu simt niciodată rutinizat. Emoțiile, săracele. Sunt puține, dar sunt ale mele.
*
Mama spunea să nu iubesc un singur om. Să nu am un singur prieten. Să nu am o singură pasiune.
Când epuizezi asta, o să rămâi singură. Mi-a zis-o și-am înțeles-o mai târziu. Nu acum, nici prea de mult. O scriu, în caz că o să uit. Poate o să mă apuce pandaliile, depresiile alea care ies de sub pat dimineața. Naiba știe. Poate că am să mă apuc să mă caut printre maldărele de cuvinte așternute pe foi virtuale și-am să nimeresc taman aici.
*
Încă ceva. Știți tripul ăla cu libertatea. S-a întors din adâncurile adolescenței. N-am. Am avut-o ceva vreme, dar a început să coste mai mult decât îmi permiteam. Era imperfectă, gârbovită de alte libertăți, ediție veche, dar nu de colecție. Și apoi n-a mai fost deloc, decât poate pe interior, unde libertatea e limitată de ce ai în cap. Și niciodată n-ai destul acolo. Mobila de creier nu se cumpără de la Ikea, din păcate pentru ciurde. 5 ani mai târziu, încă mai vreau să fug fără să știu unde sau dacă mă așteaptă cineva pe partea cealaltă.
Îmi rămân întrebările:
1. Oamenii mari.
2. Când începe.
3. Ipocrizie mondială.
4. Filosofia, bat-o vina.
5. Cu toții suntem egali, dar unii dintre noi suntem mai egali decât ceilalți. Mai egali.
6. Liber într-un apartament.
7. Am 4600cm pătrați. Nu rotunzi. Ce trist.
8. Magnolia.
Am multe speranțe, multe pasiuni, o escadrilă de dubioși simpatici care-au apărut ca ciupercile după ploaie, atunci când aveam nevoie. Și care, spre deosebire de ciupercile din Mario, chiar fac bine. E simplu să salvezi oameni. Să rămână consemnat. Să nu uităm asta, în caz că ăia de la The Fray n-au fost suficient de clari.
N-avem libertate. N-avem timp. N-avem somn. Ne-avem între noi. Schimb de imaginații.
