The only thing that’s real noiembrie 25, 2009

De doi ani de zile coabitez cu această reprezentantă erudită a sentimentelor. Plec dimineaţa cu ea în piept; mi s-a infiltrat în structura de rezistenţă, s-a încolăcit lasciv de viscerele mele, mi-a îmbrăţişat temerile şi fricile pe care le-a exploatat şi le exploatează în continuare cu o delicateţe îngrozitoare. Sentimentul acesta coroziv, toxic, care te supune, care surpă orice trăire pozitivă, sentimentul acesta blestemat e mereu acolo, ca un înger păzitor din plumb prăbuşit peste omoplaţii mei.

 

Durerea nu poate fi explicată. Se metamorfozează din sentiment în trăire. Momentan relaţia mea cu ea este de concubinaj. Este ca şi cum m-aş întoarce acasă şi aş găsi în fiecare zi un alt tip; toţi m-ar trata însă mereu la fel. Ca un beţiv agresiv care fumează mahoarcă. Sunt plină, din acest motiv, de vânătăi. Nimeni nu ştie asta, fiindcă am mereu grijă să zâmbesc. Este ca şi cum mi le-aş acoperi cu pudră. Iar oamenii nu-s iscoditori decât atunci când vine vorba de ei, deci din punctul acesta de vedere sunt în siguranţă. Între mine şi cei care mă cunosc, eu, această arătare bipedă care scrie aici, nu filfizonul zâmbitor, este un fel de înţelegere tacită. Ne prefacem, fiindcă este în interesul ambelor părţi. Oamenii imperfecţi, încercănaţi, cu extensii de genul durerii nu sunt la mare căutare.

 

Atât de mult am convieţuit cu durerea mea, acest Houdini sentimental, încât acum s-a transfigurat în durere fizică. Când le spun celorlalţi că mă doare stomacul, toţi devin brusc medici, toţi sunt un dr. House dornic să iasă la lumină. Nu mănânci, nu bei suficientă apă, bea ceai de salvie, încearcă un colebil, eu am luat Omeran, e o afecţiune psihosomatică, ai trecut prin multe, eşti stresată.

 

Cumulul de stări prin care am trecut este într-adevăr nociv pentru orice fiinţă, fie ea adultă ori nu. Imaginează-ţi că o mulţime de indivizi hâzi şi fetişişti folosesc nişte şurubelniţe pentru a-ţi dezlipi pielea de pe muşchi. Imaginează-ţi că simţi fiecare milimetru cum se rupe de tine, cum eşti captiv în acest scenariu, obligat să năpârleşti. Ai ţipa, ai plânge? Probabil că da. Eu am tăcut. Eu am asistat la propria-mi mutilare, m-am privit într-o oglindă imensă şi am tăcut. Am tăcut fiindcă uneori durerea e prea mare ca să mai poţi reacţiona. E ca o anestezie prost făcută; simţi tot, dar stimulii nu-ţi pot stârni răspunsuri.

 

Şi-n final, după toată povestea asta cumplită îţi priveşti exuvia şi realizezi că dezbrăcarea această dureroasă a avut un rost, realizezi că pielea îţi rămăsese oricum mică. Dar noi nu ne dăm niciodată seama de lucrurile acestea, decât atunci când e prea târziu.

 

Durerii mele îi place deasupra. Este o dominatrix despotică, intensă, complexă. S-a obişnuit să mă subjuge, m-am obişnuit să nu-mi reclam drepturile. A venit momentul unui ménage à trois, fiindcă cererile ei depăşesc posibilităţile mele. Oricât de greu mi-ar fi să recunosc asta, nu mai pot lupta singură. Am obosit fremătând sub ea, răstignită forţat în pat, zbătându-mă să-mi dezlipesc gura de buzele ei ascuţite şi reci.

 

Mă doare, deci exist. O durere ca un perpetuum mobile. Probabil că unii oameni pot exista mai mult decât alţii, altfel nu îmi pot explica de ce încă mă doare atât de rău. Uneori îmi surprind durerea cum mă îmbrăţişează din interior dimineaţa, cum mă sărută înainte să plec de-acasă, cum e îndrăgostită de toate crăpăturile din fundaţia mea, cum forează cu drag din ce în ce mai adânc. Şi evident, reverberaţiile fizice, acele dureri tăioase, care mă îmblânzesc. Frica de negura leşinului. Acele momente în care vreau să mă aşez pe jos în poziţie fetusală şi să-mi cuprind pântecul, fiindcă îmi simt abdomenul ca străbătut de un mănunchi de ţurţuri.

 

Într-o zi va fi bine. Şi ziua aceea va fi curând. Iar dacă nu, cu toate valenţele suicidale, am să tai burta peştelui şi cumva, cumva am să ies la lumină.

 

If I could start again
A million miles away
I would keep myself
I would find a way

Despre putere noiembrie 1, 2009

Aş putea să încep să scriu despre concepţiile lui Sun Tzu despre putere, momente de atac, slăbiciuni, dar nu o să o fac fiindcă nu voiam să dezbat teoretic conceptul de putere, ci stric empiric, inductiv prin raport cu situaţia mea.

În ultimii doi ani mi s-a zis într-una că sunt un om puternic, că-s bravă, că-s ambiţioasă, că o să reuşesc etc. Mi s-a spus asta după ce am pierdut-o pe mama, fiindcă în general oamenilor nu începe să le pese de tine până când nu ţi se întâmplă ceva de asemenea proporţii. Nu numai cunoscuţii, oamenii aceia puţini pe care-i iubesc şi pe care i-am lăsat în cetatea mea asediată, ci şi necunoscuţi, oameni care nu ştiu nimic despre mine.

La un moment dat, în timpul unei nunţi, când îmi pudram nasul la toaletă, a venit o doamnă la mine şi m-a întrebat dacă sunt berbec- zodia. Am zis că da-uşor stânjenită- şi am continuat să mă rujez. Apoi mi-a zâmbit jovial, genul acela de zâmbet intim, de parcă m-ar fi cunoscut de când eram un prichindel cu ochi mari şi căprui şi mi-a zis că ştie că am trecut prin multe, dar că voi reuşi, fiindcă am aură de învingătoare. Am luat-o ca atare, nu sunt foarte dese momentele de genul acesta. Pe moment nu a însemnat nimic. Era doar o doamnă căruia îi inspirasem ceva. Putere.

Mi s-a mai întâmplat asta o dată. Eram în tramvai, era o zi dintr-aceea odioasă, interminabilă. O femeie m-a luat de braţ şi mi-a zis că-s foarte frumoasă şi că par prea tristă. Mi-a zis că voi fi fericită la un moment dat. Eu încă aştept. Ea părea foarte sigură pe ceea ce spune.

După ce am pierdut-o pe mama, oamenii mi-au zis că-s puternică. Nu ştiu încă ce înseamnă asta, nu m-am convins de asta. Ce puteam, la urma urmei, să fac? Câte opţiuni avea o cvasifemeie de 17 ani? Era perioada aceea în care nu eram nici copil, nici femeie. Era perioada în care mă aflam în picioarele goale pe stradă, mă chinuiam să văd ce vreau să fac cu viaţa mea.  Eram a 12-a. Era ianuarie. Mai aveam şase luni până la bac. Eram eu şi sora mea, noi două care ne-am privit tăcute, ne-am îmbrăţişat şi încurajat cum am ştiut mai bine.

Ea a plecat la o săptămână după înmormântare. Eu am rămas în cavoul acesta cu acoperiş. Cu Andreea nu vorbeam despre ce se întâmplase. Eram mutilate amândouă pe interior, eu care fusesem cu mama în toate clipele acelea de delir, eu, care o văzusem cum pleacă şi ea, care fusese departe şi care primise vestea printr-un telefon de la mine. Stăteam în bucătărie şi beam vin fiert. Dup-aia adormeam îmbrăţişate, singure. Eram ca doi bebeluşi desincronizaţi. A fost pentru prima oară când diferenţa de vârstă dintre noi două nu s-a mai simţit. A dispărut atunci, cu mama. De-atunci nici eu, nici ea nu mai avem vârstă.

Îmi aminteam des în zilele acelea ce auzisem la o tipă când eram mai mică. Îmi zicea că durerea sculptează sufletul în cele mai frumoase forme. A naibii să fiu, cred că dacă s-ar materializa, sufletul meu ar fi întruchiparea unei capodopere de-ale lui Phidias. Asta spun acum, atunci vorbele astea aveau o oareşce însemnătate. Mă agăţam de orice. Mă agăţam de oamenii aceia cărora le citeam mila în ochi şi mă puneam pe picioare. Îi uram, uram mila lor nefondată, gândurile lor, ca nişte rozătoare imbecile, gândindu-se cum ar fi fost dacă li s-ar fi întâmplat lor şi nu mie. Profa de filosofie venise la un moment dat la mine şi mă îmbrăţişase, de parcă acea strânsătură seacă în braţe m-ar fi ajutat în vreun fel. M-am simţit umilită, rănită, mi se expunea cu cea mai mare mizerie rana în faţa clasei, locul acela pe care-l ţineam îngropat în mine.

Oamenii care mă iubeau şi mă cunoşteau tăceau. Era cel mai demn mod de a fi solidari fără a fi patetici. Oamenii care mă iubeau erau cu mine la vin fiert în dimineţile de şcoală. Oamenii care mă iubesc încă sunt cu mine. Au rămas aceiaşi, de fapt. Aceeaşi ea, atât de omniprezent importantă.

Sunt aşadar puternică. Eram puternică şi atunci când stăteam cu sticla de votcă lângă birou? Eram puternică în zilele în care ajungeam acasă şi dădeam muzica la maximum ca să ţip fără să mă audă nimeni? Eram puternică atunci când mâncam numai Mars şi beam numai Cola? Eram puternică atunci când mă îngrăşasem 10 kilograme şi 4 măsuri? Nu ştiu, habar nu am.

A trecut acel vertij dureros, acele zile în care nu ştiu cum trăiam. Nu eram puternică, nu la asta mă gândeam. Ştiam că nimeni n-o să înveţe în locul meu, că nimeni nu o să facă facultatea în locul meu. Sora mea e aici pentru mine de fiecare dată când am nevoie de ea, dar ea nu poate să-mi asigure viitorul decât complementar. Numai eu mă puteam apuca de ceafă, mă puteam privi în ochi şi-mi puteam spune “Băi, ce dracu vrei să faci cu viaţa ta? Vrei să mături străzi? Nu. Bun. Atunci trezeşte-te naibii odată!”

Sun Tzu m-ar privi cu ochii lui oblici şi n-ar înţelege. Nici un bărbat nu ar înţelege. Fiindcă am pierdut-o pe mama nu ca mamă, ci ca punctul meu terminus. Am pierdut-o pe fiinţa din care provin, fiinţa care m-a învăţat să trăiesc şi să respir, să gânguresc, să gândesc. Ea a fost totul meu şi eu nu am aflat asta decât după ce ea nu a mai fost aici. Fiindcă şi eu luam totul de bun, eram nerecunoscătoare şi răsfăţată. Aş fi vrut să-i mulţumesc, dar cred că de-asta trăiesc acum. Ca să-i mulţumesc. Viaţa ca omagiu adus ei. Fiindcă merită viaţa mea şi ceva mai mult de-atât.

Nu am fost puternică. Nu aveam altă opţiune. Nu puteam să rămân acolo, în locul acela întunecat şi friguros. Nu îmi permiteam să-mi ratez şansele. Erau tot ce mai aveam al meu. Fiindcă demnitatea mi-am păstrat-o intactă, neclintită. Niciodată nu am îngenuncheat şi nu am fost de acord cu fraza aceea “capul plecat sabia nu-l taie”. Prefer să fiu decapitată decât să plec capul. Sunt orgolioasă şi uneori arogantă şi asta m-a ţinut mobilizată până acum. Oamenii dificili, imposibili, provocările, ameninţările, materiile imposibile, bibliografiile kilometrice, beletristica, vinul alb, prieteniile acelea adevărate, cănile cu vin fiert. Mi-am găsit mereu aparate care să mă ţină în viaţă, perfuzii, pastile. Am scris mereu, am scris când nu ştiam ce altceva să fac.

Poate că sunt şi puternică, nu ştiu asta încă. Sunt doar un om încăpăţânat şi orgolios într-un mod foarte aparte. Sunt un om care a realizat că suntem oricum singuri, în grade mai mici sau mai mari. Şi nu mă aveam decât pe mine pentru a nu fi un eşec.

Aşa că, Sun Tzu, războaiele interioare necesită uneori mult mai mult decât ai crede. Ar fi meritat să aprofundezi şi această dimensiune a puterii. Fiindcă unii oameni au un potenţial uriaş. Aşa cum îmi place să spun, surse alternative de energie.

Nihil sine octombrie 17, 2009

Prima chestie pe ordinea de zi este că sunt certată cu Dumnezeul creştin destul de rău. Înainte să moară mama, am crezut cum puţini au puterea să o facă. Am mers la biserică, am postit, îi citeam rugăciuni seară de seară şi speram, cum puteam s-o fac la 17 ani, că poate se va petrece minunea. Minunea nu s-a petrecut, ci dimpotrivă, am asistat la o desfăşurare de forţe divine care m-a făcut să percep ordoxismul drept fiind o religie punitivă, care are grijă să-ţi aducă aminte cât de infim şi inutil eşti prin opoziţie cu inefabilul.

Am continuat să mă rog, mai rar ce-i drept, fără să mai fiu însă pioasă. Am încercat să schimb raporturile de forţă şi să-l fac pe cel de sus să-mi fie partener la o cafea transcedentală. Am încercat să comunic cu el aşa cum vorbeam cu cei din jurul meu, în propriile mele cuvinte, fără rugăciuni învăţate pe de rost, care nu redau nicidecum modul meu de a privi lucrurile. Am încercat să-mi rezum credinţa pierdută, fiindcă în momentul în care încetezi să crezi în ceva, încetezi să trăieşti.

Zilele trecute am realizat însă că Dumnezeul creştin mi-a luat mult mai mult decât îmi va putea da vreodată înapoi. M-am săturat să aud aceleaşi explicaţii cu privire la de ce mi-a luat-o pe mama. Ba că e mai bine acolo, ba că ştie el ce face, ba că toate au un sens.  Ştiu şi că mama, deşi niciodată o persoană din cale-afară de cuvioasă, a murit creştină. Am întrebat-o cu vreo săptămână înainte să moară dacă îi este frică de ceea ce va urma. Şi mi-a răspuns fără să stea vreo clipă pe gânduri că nu, fiindcă l-a regăsit pe Dumnezeu. Poate că faptul că ea i-a iertat durerea pe care i-a pricinuit-o ar fi trebuit să mă facă să cred mai mult, mai puternic, mai tare.

Dar acum mă revolt. Sufletul meu e ca un tsunami care loveşte-n ţărmurile existenţei mele. După moartea mamei am ajuns la olimpiadă, deziderat pe care mi-l conturasem dintr-a noua, am luat bacul cu o notă extrem de mare şi am intrat la două facultăţi, nimerind exact acolo unde mi-era locul. Dar ea nu a fost aici să vadă toate astea. A fost acolo. Ne-am privit ca prizonierul şi vizitatorul, prin bucata aia de plexiglas. A trebuit să ne presimtem reciproc şi să o presimt, ca să nu mă simt singură. Spunea mereu că trăieşte ca să mă vadă intrată la facultate, fiindcă eram cea mai mică din familie. A murit cu şase luni înainte de asta. A murit cu două luni înainte să fac 18 ani.

Nu numai că sunt revoltată, dar am tot dreptul să fiu aşa. Zilele astea, de când am realizat că înainte să pot crede din nou în Dumnezeu- sub aspectul lui creştin- trebuie să încep să cred din nou în mine, m-am simţit ca un gândac pe care-l striveşti şi continuă să mişte, aşa că-l mai pocneşti de câteva ori cu cartea, ca să te asiguri că i-ai împrăştiat de tot măruntaiele. M-am simţit de parcă cineva ar încerca să mă pună la punct.

Am făcut tensiune şi era să mă calce maşina. Ştiu, li se-ntâmplă tuturor, dar timingul acesta nu a părut a fi coincidenţă.

Cred în entitatea aceea supraordonată şi din egoism. Aş vrea să ştiu că moartea nu este o implozie, că nu o să mă pierd în mine- printre rărunchi care putrezesc- şi că asta a fost tot.  Aş vrea să cred că nu m-am zbătut 30, 40, 50, 60, 70 de ani degeaba, ci că undeva în timp, tot ceea ce am făcut va avea coerenţă.

Ar trebui să învăţ să cred în mine şi să mă aştept ca asta să-mi fie de ajuns, fiindcă nu am altfel încotro. A trebuit să cresc brusc, fiindcă Dumnezeul creştin a avut grijă ca viaţa mea să fie plină de sincope. Şi acum, după 2 ani nici măcar nu mai ştiu cine sau ce sunt. Nu mai ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea, eu, care-mi stabilisem check pointurile măcar orientativ.

Şi după toate astea, după ce că mama va lipsi fizic să-mi zâmbească atunci când voi avea nevoie de ea, tata are grijă ca viaţa mea să nu fie niciodată echilibrată. Este egoist şi îi lipseşte cu desăvârşire fărâma aceea de spirit patern care ne-ar fi făcut atât de fericiţi. Nu s-a bucurat niciodată pentru mine din tot sufletul. Iubita lui, un Mussolini feminin, nu aduce deloc a mama şi, cu toate astea, simt că o iubeşte mai mult decât pe mine. Şi aici intervine spiritul meu posesiv, pe care eu însămi îl condamn, din moment ce-mi ador libertatea. Tata e al meu, ar trebui să mă iubească numai pe mine şi ar trebui să-şi trăiască viaţa doar în funcţie de mine, fiindcă eu sunt dovada vie a faptului că femeie aceea pe care încă o iubeşte a existat în carne şi oase. Eu sunt cel mai de preţ lucru pe care ea i l-a lăsat. Am abuzat 9 luni de căldura pântecelui ei şi numai ea ştie cât de mult a dorit ca eu să exist- de-aici şi diferenţa de 13 ani dintre mine şi sora mea. Iar el, în loc să mă divinizeze, are grijă să mă simt de parcă aş trăi într-o cutie şi de parcă l-aş incomoda.

La urma urmei, femeia nouă nu are nicio vină pentru comportamentul lui. Iar dacă se face în vreun fel vinovată, se face fiindcă nu ştie cum s-ar simţi copiii ei în locul meu. Singuri, izolaţi, autişti. Tata a accelerat procesul de autizare al sufletului meu şi a acţionat ca un catalizator la autodistrugerea mea.

Sunt o femeie acum, după 2 ani. Sunt o femeie adevărată, cu sentimente poate mult prea adevărate, poate mult prea exarcebate. Sunt o femeie care trebuie să îşi recapete credinţa şi care trebuie să înceapă să creadă din nou în lucrurile care înainte îi erau repere.

Sunt o femeie care va reuşi, într-una dintre zilele acestea, să adoarmă fară alcool, fără pastile, fără nimic. Au trecut 2 ani, Dumnezeu a luat-o pe mama şi a lăsat în urmă o femeie.